13/05/2026
D**a o zi plina, cu dezbateri in instanta, studiu acte, consultanta "fara filtre", tocmai am finalizat de redactat o de a administratorului pentru datoriile fiscale ale societatii, in baza art. 25 Cod procedura fiscala.
Pe scurt: atentie daca va apucati de afaceri, fiscul va obliga sa aveti succes!
Aplicarea Art. 25 CPF anterior deschiderii insolvenței este adesea un „atac preventiv” al Fiscului, prin care încearcă să ocolească rigorile Legii 85/2014 și controlul judecătorului sindic, vizând direct un titlu împotriva patrimoniul personal al administratorului societății aflate în stare de insolvență.
Este asta ceva firesc, sau mai degraba un exces de zel sau abuz ?
In opinia mea, tendința e îngrijorătoare, si neaga realitatile economice: nu toti antreprenorii au succes, si nu toate afacerile fac profit.
Contestația redactata împotriva deciziei a avut ca argumentație tocmai demontarea prezumției de rea-credință a administratorului SC pe care ANAF o aplică automat, chiar fără a cerceta cazul concret.
Am studiat dosarul administrativ, analizând punctul de vedere al administratorului, actele depuse in probatiune respectiv decizia emisă de fisc, în ciuda apărărilor acestuia.
‼️Am constatat o optică periculoasă: practic, ideea care se deduce este aceea că ANAF vede pentru administratorul unei afaceri un soi de ,,condamnare la reușită economică,, din perspectiva lor antreprenorul e obligat la succes financiar, iar dacă îndrăznește să nu-l aibă...nici mai mult nici mai puțin decât că este ,,mitraliat,, cu art. 25 Cod Procedură Fiscală, adică emiterea unei DECIZII DE ANGAJARE A RĂSPUNDERII SOLIDARE.
⚖️
Dacă în cererea de antrenare a răspunderii administratorului ( pe Art. 169) este cenzurată de un judecător sindic, în procedura fiscală prealabilă, ANAF devine și acuzator, și judecător.
Aplicarea art. 25 Cod pr. fiscala si emiterea acestor Decizii de antrenare a raspunderii solidare a administratorului suporta urmatoarele critici:
1. Reaua-credință nu se prezumă. Fiscul tinde să echivaleze simpla neplată a taxelor cu „sustragerea de la plata obligațiilor”. În practică, trebuie demonstrat că administratorul a ales deliberat să nu plătească statul, deși avea resurse, sau a fraudat creditorii.
2. Contextul economic ignorat. O criză de lichiditate sau un blocaj în lanțul de încasări nu înseamnă rea-credință. Este un risc comercial real, nu o faptă ilicită. Succesul unui business nu poate fi garantat. Esecul nu e o premeditare de afectare a bugetului ANAF, ci o realitate dureroasa pentru unii antreprenori.
3. Sarcina probei, într-o procedură, revine reclamantului - respectiv acuzatorului, însă fiscul nu respectă mereu acest principiu.
Voi, ce experiențe ați avut cu interpretarea „relei-credințe” în litigiile cu ANAF?
