28/06/2020
În ședința din 22 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a decis că apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal. Mai precis, instanța supremă prin Decizia nr. 14 pronunțată în dosarul 957/1/2020 a decis că admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi, în consecinţă, stabileşte că:În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din Codul de procedură civilă, apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.
M-am bucurat să constat că ICCJ a îmbrățișat punctul de vedere pe care l-am expus în cadrul colectivului de procedură civilă al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, care s-a regăsit în opinia științifică înaintată instanței supreme la cererea acesteia, adresată nouă în baza art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă. Redau câteva extrase, care se regăsesc în bună măsură în monografia Apelul în procesul civil apărută la editura Universul Juridic (https://www.ujmag.ro/drept/drept-civil/apelul-in-procesul-civil)
Considerăm că lămurirea problemei de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești necesită identificarea premiselor formulării unui apel sau recurs incident, respectiv provocat, identificarea scopului reglementării de la art. 472, 473 și art. 491 C. proc. civ., dar și cântărirea argumentelor și contraargumentelor în favoarea fiecărei orientări jurisprudențiale.
Referitor la premisele formulării unui apel sau recurs incident, respectiv provocat, prima dintre acestea constă în existența unor interese contrare, în cazul apelului sau recursului incident, respectiv a unor interese diferite, în cazul apelului sau recursului incident între cel care formulează apelul sau recursul incident, respectiv provocat, pe de o parte, și cel care formulează apelul sau recursul principal, pe de altă parte. Mai precis în cazul apelului sau recursului incident intimatul și cel care a formulat calea de atac principală se află într-un raport de adversitate juridică, care își are originea în nemulțumirea care a declanșat procesul civil și care continuă prin formularea căii de atac de către apelant sau recurent. Altfel spus, dacă intimatul nu ar fi avut interese contrare cu cel care a formulat calea de atac principală, nu ar fi fost parte la litigiul în primă instanță și nu s-ar fi ajuns să fie parte în calea de atac principală formulată în contradictoriu cu el. În cazul apelului sau recursului provocat, interesul intimatului este diferit de cel al titularului căii de atac principale: dacă cel care a formulat apelul sau recursul principal dorește să se judece în calea de atac doar cu un anumit intimat, acesta din urmă urmărește ca în calea de atac să fie parte și o altă persoană care a fost parte la judecata în primă instanță, dar nu mai este parte la apelul sau recursul principal.
A doua premisă constă în faptul că în faptul că apelul sau recursul incident, respectiv provocat nu reprezintă o simplă apărare a celui care îl formulează, ci un mijloc prin care intimatul formulează cereri proprii cu privire la hotărârea judecătorească atacată, solicitând modificarea sau casarea acesteia. În măsura în care intimatul din apelul sau recursul principal dorește doar să înlăture argumentele din calea de atac principală poate să formuleze o simplă întâmpinare. Însă, atunci când intimatul din apelul sau recursul principal dorește la rândul său să modifice hotărârea judecătorească a instanței inferioare poate să formuleze apel sau recurs incident, respectiv provocat. Este întrutotul adevărat că intimatul din apelul sau recursul principal a avut la dispoziție posibilitatea de a formula o cale de atac principală, dar acest drept s-a născut și s-a stins anterior dreptului de a formula apelul sau recursul incident, respectiv provocat. Cele două drepturi, cel de a formula calea de atac principală și cel de a formula apel sau recurs incident, respectiv provocat se aseamănă, din punct de vedere al obiectului, mai precis hotărârea care poate fi atacată, fiind, însă, în același timp diferite, din perspectiva rațiunii reglementării apelului sau recursului incident, respectiv provocat prin textele art. 472, 473 și 491 C. proc. civ.
Considerăm că legiuitorul a reglementat apelul incident și provocat, extinzând dispozițiile la recursul incident și provocat raportându-se la dispozițiile art. 404 C. proc. civ. referitor la renunțarea la calea de atac, care la rândul lor reprezintă o aplicare particulară a achiesării la hotărârea instanței de la art. 463 – 464 C. proc. civ., sub forma achiesării exprese. Adevărul judiciar care se stabilește prin procesul civil este unul de ordin privat, care interesează în primul rând particularii aflați în conflict juridic, interesul public fiind doar ca acest conflict, în măsura în care nu poate fi soluționat de comun acord, să fie tranșat exclusiv în justiție, printr-o hotărâre care să contribuie la stabilitatea și siguranța circuitului civil. Din această perspectivă, procesul civil are ca și premisă imposibilitatea soluționării conflictului juridic prin acordul comun al părților. Practic, părțile se adresează instanței civile pentru că nu au reușit să prevină litigiul printr-un acord comun asupra diferendului lor. Din aceleași considerente litigiul ajunge în căile de atac: pentru că cel puțin una din părți nu este de acord cu hotărârea primei instanțe. Partea care nu a declarat apel sau recurs principal, în speranța că aceeași atitudine o va avea și adversarul, constatând însă că acesta din urmă a exercitat totuși calea de atac principală, tinzând la reformarea căii de atac principale, are dreptul, recunoscut prin Codul de procedură civilă, să declare apel sau recurs incident, respectiv provocat tocmai pentru a supune instanței ierarhic superioare propriile solicitări și argumente. Intimatul cu interese contrare altei părți din proces, care din dorința de a nu prelungi litigiul, nu mai formulează o cale de atac, poate totuși să formuleze apel sau recurs incident, respectiv provocat, atunci când partea potrivnică tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe. Prin reglementările de la art. 472, art. 473, art. 491 raportate la art. 404 din Codul de procedură civilă legiuitorul a dorit să-l încurajeze pe cel care era în parte mulțumit de hotărârea judecătorească, fără a-i îngrădi posibilitatea de a-și expune propriile pretenții și argumente dacă litigiul a ajuns oricum în fața instanței superioare, prin apelul sau recursul principal al părții adverse. Nu trebuie pierdut din vedere că intenția legiuitorului în sensul celor arătate anterior este cu atât mai clară cu cât în actualul Cod de procedură civilă s-a renunțat la sintagma ”aderarea intimatului la apelul făcut de partea potrivnică” folosită în art. 293 din C. proc. civ. de la 1865 în favoarea noțiunilor de ”apel incident” și de ”apel provocat”, legiuitorul extinzându-și viziunea și cu privire la recurs, raportat la practica instanței supreme, care sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 a stabilit că dispozițiile referitoare la aderarea la apel nu pot fi extinse în recurs, în temeiul fostului art. 316, având în vedere că astfel de recursuri nu sunt reglementate expres și nu se pot aplica prin asemănare dispozițiile de apel (v. Decizia 525/2005 - ICCJ secția civilă și de proprietate intelectuală).
Caracterul accesoriu al apelului sau recursului incident, respectiv provocat nu reprezintă din punctul nostru de vedere un argument care să justifice interpretarea în favoarea celei de a doua orientări jurisprudențiale. În primul rând acest caracter accesoriu nu este proclamat expres de către legiuitor, fiind impus de către doctrină sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 care făcea referire ”aderarea intimatului la apelul făcut de partea potrivnică”. Este adevărat că sub imperiul actualului Cod de procedură civilă i se poate recunoaște apelului sau recursului incident, respectiv provocat o relație de dependență față de apelul sau recursul principal, dar exclusiv în ipotezele art. 472 alin. (2) C. proc. civ., respectiv ”dacă apelantul [recurentul] principal îşi retrage apelul [recursul] sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului”. Lipsirea de efecte a apelului în aceste condiții este justificată prin prisma faptului că, întocmai cm am arătat mai sus, legiuitorul dorește să protejeze partea care nu a declarat apel sau recurs principal, în speranța că aceeași atitudine o va avea și adversarul. Însă atunci când calea de atac principală nu este cercetată pe fond, legiuitorul consideră că îi protejează la fel de bine interesele, lipsindu-i de efect apelul sau recursul, incident, respectiv provocat, pe care nu le-ar fi formulat în lipsa apelului principal. Chiar și dacă admitem că relația de dependență dintre apelul sau recursul incident, respectiv provocat și calea de atac principală dovedește caracterul accesoriu, această trăsătură nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) C. proc. civ. deoarece s-ar aduce atingere scopului apelul sau recursul incident, respectiv provocat, menționat expres la art. 471 alin. (1) C. proc. civ., acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate. O interpretare extensivă a caracterului accesoriu în sensul celei de a doua orientări jurisprudențiale neagă raportul de adversitate juridică dintre cel care a formulat apelul sau recursul principal și intimat, excluzând de plano posibilitatea formulării unui apel sau recurs provocat și a unui apel sau recurs incident împotriva apelantului sau recurentului principal. Într-o astfel de interpretare, specifică cele de a doua orientări jurisprudențiale, intimatul ar putea să formuleze apel incident doar împotriva unui cointimat în apelul sau recursul principal, ceea ce contravine intenției legiuitorului.
Considerăm că în ipoteza apelul sau recursul incident, respectiv provocat nu este susceptibilă aplicarea sancțiunii decăderii, conform art. 185 C. proc. civ. atâta timp cât apelul sau recursul incident, respectiv provocat este exercitat în termenul de 15 zile de la comunicarea căii de atac prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării, conform art. 474 alin. (1) raportat la art. 4711 alin. (3) C. proc. civ.
În același sens, suntem de părere că posibilitatea de a formula apel sau recurs incident, respectiv provocat împotriva considerentelor sau a soluțiilor cuprinse în hotărârea instanței sau în încheierile premergătoare, indiferent că acestea au fost atacate prin apelul sau recursul principal nu aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești atacate cu apel sau recurs principal. În acest sens trebuie observat că art. 430 C. proc. civ. face referire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, nu la autoritatea de lucru judecat a unei părți din aceasta, iar atunci când hotărârea judecătorească este supusă apelului sau recursului se menționează la alin. (4) o ”autoritate de lucru judecat (...) provizorie”. Atât timp cât litigiul este pe rolul instanțelor de judecată ca urmare a formulării căii de atac principale, hotărârea judecătorească atacată nu se bucură în parte de autoritate de lucru judecat. Cel care a formulat apelul sau recursul principal nu poate invoca o vătămare atât timp cât dreptul intimatului de a formula apel sau recurs incident, respectiv provocat izvorăște din lege, inclusiv ca urmare a formulării căii de atac principale.
Pentru toate aceste argumente considerăm că prima orientare jurisprudențială expusă în sesizarea privind recursul în interesul legii este cea corectă și că, raportat la înțelesul noțiunii de ”o parte din hotărârea primei instanțe sau a instanței de apel”, în interpretarea și aplicarea unitară a art. 472, art. 473 și art. 491 din Codul de procedură civilă, obiectul apelului sau recursului incident, respectiv provocat, poate privi considerentele sau soluțiile cuprinse în hotărârea instanței și în încheierile premergătoare, indiferent dacă au fost atacate prin apelul sau recursul principal.
Lect. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad
Carti de , Cele mai noi aparitii din domeniul
