Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan

Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan SIGURANȚA UNEI APĂRĂRI EFECTIVE ȘI EFICIENTE. formator INPPA Timișoara din 2020
asistent univ.

dr., Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara din 2018

SOLUȚIE INEDITĂ A CURȚII DE APEL CLUJ. CONFISCAREA AUTOTURISMULUI CONDUS DE INCULPAT FĂRĂ PERMIS. SPRE O SCHIMBARE A JUR...
03/09/2026

SOLUȚIE INEDITĂ A CURȚII DE APEL CLUJ.
CONFISCAREA AUTOTURISMULUI CONDUS DE INCULPAT FĂRĂ PERMIS. SPRE O SCHIMBARE A JURISPRUDENȚEI?

"Hit them where it hurts the most", expresie folosită de autorii americani în contextul confiscării averilor ilicite legate de marea criminalitate, se transpune, iată, și în registrul rutier.

E drept, faptul că ANAF îți va scoate la licitație BMW-ul, sau, mai rău, URUS-ul (aici cred ca totuși au merge confiscarea în parte, prin echivalent) "doar" pentru că ai condus fără permis nu e o veste prea fericită.

Curtea de Apel Cluj a dispus, prin decizia nr. 1344 din 31.08.2026, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen., luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a autoturismului marca BMW cu nr. de înmatriculare (...) cu seria şasiu (...), proprietatea inculpatului , condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. şi ped de art. 335 alin. (1) C.pen. (săvârşită la data de 30.07.2025), conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. şi ped de art. 335 alin. (1) C.pen. (săvârşită la data de 02.08.2025), conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. şi ped de art. 335 alin. (1) C.pen. (săvârşită la data de 08.11.2025).

S-a reținut că inculpatul a condus acest autoturism, mai întâi, la data de 30.07.2025, pe drumurile publice, pe o distanţă de cel puţin 4 km, punând în pericol nu numai propria persoană şi ceilalţi participanţi la trafic, ci şi patru pasageri care se aflau în interiorul autoturismului, scopul deplasării fiind acela de a ajunge la o unitate bancară pentru a-l împrumuta pe unul dintre martori, în timp ce conducerea a avut la bază ideea exprimată şi acceptată de inculpat că nu va fi surprins de către organele de poliţie. Cu toate acestea, inculpatul a fost surprins şi, în pofida contactului cu autorităţile, a condus din nou acelaşi autoturism pe drumurile publice, după câteva zile, la data de 02.08.2025, pe o distanţă totală de aprox. 100 km, din nou însoţit de alţi doi pasageri, în scopuri recreative. Nici de data aceasta oprirea în trafic şi contactul cu autorităţile nu l-au descurajat pe inculpat, ci, dimpotrivă, deoarece, după alte câteva zile, la data de 08.11.2025, a condus din nou autoturismul pe drumurile publice, pe o distanţă de cel puţin 2 km. De data aceasta, inculpatul a încercat cu orice preţ să se sustragă controlului organelor de poliţie, sens în care inculpatul nu s-a conformat solicitării poliţiştilor – care i-au făcut semnal regulamentar de oprire, cu mijloacele tehnice din dotare, acustice şi luminoase –, nu a oprit la semnalul acestora şi şi-a continuat mai departe deplasarea, efectuând depăşiri pe marcaj continuu simplu, accelerând şi rulând cu viteză mare, fiind urmărit de către organele de poliţie până în momentul în care a oprit, s-a dat jos din autoturism şi a fugit pe jos.

Prin urmare, spune Curtea de Apel Cluj, măsura confiscării speciale a autoturismului marca BMW cu numărul (...) nu reprezintă o sarcină excesivă sau disproporționată pentru inculpat, ci o reacție justă şi adecvată, având în vedere că vehiculul a fost utilizat în mod direct și repetat ca instrument pentru comiterea infracțiunii de conducere fără permis, culminând cu o urmărire periculoasă în trafic și sfidarea repetată a organelor de poliție.
Se mai arată că interesul public de a proteja siguranța rutieră și viața celorlalți participanți la trafic primează în mod absolut în fața dreptului de proprietate al inculpatului asupra unui bun cu care a generat un pericol social de o gravitate extremă, mai ales în condițiile în care acesta a manifestat o perseverență infracțională vădită, conducând autoturismul în cele din urmă fără asigurare RCA valabilă și cu ITP expirat, ignorând cu desăvârșire avertismentele anterioare rezultate din deschiderea dosarelor penale.

Prin urmare, ingerința statului în patrimoniul inculpatului respectă un raport just de proporționalitate, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru prevenirea săvârșirii de noi fapte penale de aceeași natură şi înlăturarea stării de pericol. Raportat la prevederile art. 112 alin. (2) C.pen., confiscarea în natură a autoturismului evaluat la suma de 29.097,30 lei este pe deplin justificată, valoarea acestuia nefiind „vădit disproporționată” față de gravitatea deosebită a faptelor.

Inculpatul, arată instanța, nu s-a aflat la un simplu contact cu legea penală, ci a manifestat o perseverenţă infracţională ieşită din comun, conducând fără permis pe distanțe considerabile și culminând cu o urmărire în viteză în care a efectuat depășiri periculoase pe marcaj continuu pentru a fugi de poliție, rulând în mod ilegal cu ITP expirat și fără asigurare RCA. Avându-se în vedere urmarea care s-ar fi putut produce – respectiv un accident rutier cu consecințe catastrofale asupra vieții și integrității altor persoane, generat de o persoană fără experienţă în domeniu –, contribuția autoturismului la starea de pericol a fost absolut determinantă, acesta fiind folosit ca un instrument periculos pe drumurile publice.

Prin urmare, afirmă Curtea, valoarea de aproximativ 5.800 de euro a bunului este pe deplin proporțională cu gradul extrem de pericol social reflectat de conduita inculpatului, deoarece doar îndepărtarea fizică și definitivă a acestui mijloc material din posesia inculpatului poate garanta atingerea scopului de prevenție specială și generală.

În fine, instanţa de apel mai are în vedere tocmai valoarea şi capacitatea autoturismului şi persoana inculpatului, în contextul infracţiunilor săvârşite, deoarece această conduită iresponsabilă reflectă fenomenul social extrem de periculos al tinerilor teribiliști care, lipsiți de maturitate și de calificare, utilizează mașini puternice nu ca mijloace de transport, ci ca mijloc de afirmare, sfidând legea și autoritățile statului.

În acest context, se observă că asupra posibilităţii dispunerii confiscării speciale a autovehiculului folosit pentru comiterea de infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, în Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 24-25 septembrie 2015, pag. 12, participanţii la întâlnire au opinat că nu se poate exclude de plano dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării, însă trebuie analizată condiţia prevăzută de art. 112 alin. (2) C. pen., referitoare la proporţionalitatea măsurii cu gravitatea faptei, (cu referire la infracţiunea prev. de art. 336 al. 1 C. Pen.

Citând din minuta mai sus menţionată, opinia INM, este în sensul că una dintre condiţiile necesare pentru a putea dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale are în vedere valoarea bunului supus confiscării, fiind necesar ca aceasta să nu fie vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei - în speţa în discuție acolo, faţă de "fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe" prevăzută de art. 336 C. pen.

Cercetând practica judiciară, am identificat aproximativ cinci hotărâri în care s-a confiscat autoturismul odată cu condamnarea privind infracțiunea de la art. 336 C. Pen., însă privind art. 335, aceasta este prima.

Am tratat problema confiscării mijloacelor de transport în articolul disponibil în comentarii, dar cred că evoluția recentă a practicii necesită unele analize suplimentare, în viitorul apropiat.

REFUZ EXECUTARE MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE. CONSTATAREA PRESCRIPȚIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI. NATURA JURIDICĂ A ORDINULUI P...
19/08/2026

REFUZ EXECUTARE MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE. CONSTATAREA PRESCRIPȚIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI.
NATURA JURIDICĂ A ORDINULUI PROCURORULUI ITALIAN DE REVOCARE A SUSPENDĂRII.

Soluționarea propunerilor cu executarea mandatelor europene de arestare, fie că se referă la arest propriu-zis, fie la executarea pedepselor a devenit aproape un automatism al instanțelor. De multe ori, se consideră un palid succes refuzul mandatului, urmat de recunoașterea incidentală și executarea pedepsei în România.

Rar se identifică aspecte pertinente, care să ducă la șansa unei apărări eficiente, a cărei rezultat să fie refuzul pur al executării mandatului, fără orice consecință defavorabilă.

Prin hotărârea definitivă din 18.08.2026, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat sentința Curții de Apel Timișoara, prin care s-a refuzat executarea unui mandat european de arestare emis de statul italian.

Astfel, instanțele române dau un semnal în privința respectării principiului securității juridice, ce guvernează cooperarea judiciară în materie penală.

În contextul multitudinii soluțiilor existente în sens invers, în care cel ce refuză executarea mandatelor europene la solicitarea autorităților române este statul italian, această hotărâre rară și curajoasă constituie un caz salutar.

Italia a emis mandatul de executare a pedepsei privind un cetățean român în luna aprilie 2026, în condițiile în care procesul ce a generat condamnarea penală a fost definitiv soluționat de instanțele naționale italiene în anul 2016, fapta fiind comisă în 2011.

Organele de poliție italiene au încercat comunicarea hotărârii către persoana solicitată, aceasta însă nemaiaflându-se pe teritoriul italian, părăsind legal țara.

Subsecvent declarării ca persoană de negăsit (”irreperibile”) suspendarea a fost revocată prin decretul procurorului din 21.08.2020.

Este importantă și distincția între cele două noțiuni, specifice sistemului italian-complex în materie. "IRREPERIBILE” este persoana căreia nu i se pot comunica acte de procedură. "LATITANTE" („fugar”) este persoana care se sustrage cu știință și rea-credință cercetărilor sau procedurilor execuționale (cum erau celebrii membri ai grupărilor de tip mafiot în anii 80-90).

Rezultă astfel că „revocarea suspendării” nu a fost urmarea vreunei conduite de neconformare, ori de comitere a unei noi fapte (cum e cazul în dreptul penal român, e.g. art. 96 Cp), ci a unei imposibilități de comunicare a unor acte de procedură.

Hotărârea de condamnare a rămas definitivă la data de 01.12.2016, instanța dispunând executarea acesteia în regim de detenție. Acest aspect nu a fost contestat.

Prin urmare, a mai arătat Curtea de Apel, la această dată s-a născut dreptul statului emitent de a pune în executare pedeapsa și, în lipsa unei dispoziții legale contrare, de la acest moment începe să curgă termenul de prescripție a executării pedepsei.

În acest sens pot fi observate prevederile art.162 alin.2 C. penal român, în conformitate cu care termenele de prescripție a executării pedepsei se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Este adevărat faptul că, ulterior, prin decretul din ianuarie 2017, procurorul din Perrugia a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei, iar prin decretul din august 2020 a revocat această suspendare și a dispus executarea ordinului de executare a pedepsei.

Însă, în opinia instanței, art.656 alin.5 din Codul de procedură italian nu conferă procurorului competența de a revoca sau modifica hotărârea de condamnare, ci îi impune ca, atunci când pedeapsa se încadrează în limitele prevăzute de lege, să suspende ordinul de executare pentru a permite condamnatului să solicite o măsură alternativă la detenție.

Procurorul emite un ordin de suspendare a executării, iar dacă persoana nu formulează cererea sau aceasta este respinsă, suspendarea este ridicată și ordinul de executare produce din nou efecte.

Decretul procurorului este un act de executare, emis în cadrul atribuțiilor sale privind punerea în executare a hotărârii definitive. El nu este rezultatul unei activități jurisdicționale și nu soluționează un litigiu.

Procurorul nu a pronunțat o nouă hotărâre și nu a modificat hotărârea definitivă la data de 01.12.2016, aceasta rămânând singurul titlu jurisdicțional.

Revocarea suspendării dispusă ulterior de procuror are aceeași natură juridică. Ea nu a reprezentat o nouă hotărâre judecătorească și nu a transformat decretul într-un act jurisdicțional, ci doar a constatat că nu mai sunt îndeplinite condițiile care justificau suspendarea ordinului de executare, astfel încât acesta și-a reluat efectele.

Curtea de Apel a apreciat că aceste decrete ale procurorului nu pot fi asimilate unor hotărâri jurisdicționale.

În sensul Deciziei cadru 2002/584/JAI, temeiul executării unui mandat european de arestare îl reprezintă existența unei hotărâri judecătorești executorii.

Or, decretul procurorului nu este pronunțat de o instanță, nu este rezultatul unei proceduri contradictorii și nu modifică hotărârea de condamnare, ci reprezintă exclusiv un act emis în faza executării.

Rezultă că actul jurisidicțional rămas definitiv este reprezentat exclusiv de hotărârea de condamnare rămasă definitivă la data de 01.12.2016, iar eventualele acte ulterioare ale procurorului nu pot modifica termenul de la care începe să curgă prescripția executării pedepsei.

Admiterea posibilității ca un act unilateral al procurorului, emis ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, să determine începerea unui nou termen de prescripție sau să amâne în mod nelimitat curgerea acestuia, ar lipsi instituția prescripției executării de finalitatea sa și ar permite autorității de executare să influențeze, prin propriile acte, durata termenului stabilit de lege, a mai arătat Curtea de Apel Timișoara.

Sinteză realizată fără utilizarea instrumentelor AI.

22/07/2026

DUBLAREA DURATEI MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

La 23.07.2026 va intra în vigoare Legea nr. 158/2026 de modificare a Codului Penal.

Legea modifică semnificativ durata măsurilor educative neprivative de libertate, practic dublând-o. Dacă ar fi vorba de dublarea unor pedepse, lumea juridică penală ar fi zguduită (cum s-a întâmplat în 1997 pentru unele infracțiuni contra patrimoniului).

Este o lege penală defavorabilă, care prevede durate de restricții mai întinse, astfel că ea se va aplica pentru viitor, faptelor comise după intrarea sa în vigoare.

Paradoxal totuși și specific situației minorilor, pot spune că modificarea va avea și efecte favorabile.

Astfel, la o privire mai atentă, prin oferirea posibilității judecătorului de a aplica o măsură neprivativă, chiar pe o durată considerabil mai crescută, legea permite o mai mare posibilititate de individualizare a măsurii educative neprivative, acolo unde, până acum, poate, instanța s-ar fi orientat spre măsura privativă- internarea in centrul educativ sau de detenție.

Mai exact, în unele situații, este posibil ca instanța să fi considerat că o măsură neprivativă, cm ar fi asistarea zilnică, pe durata de 6 luni, nu ar fi îndestulătoare și neavând alte opțiuni, să aleagă internarea într-un centru educativ.

De acum însă, va exista opțiunea și pentru durate mai crescute de restricții, în care minorul ce beneficiază de clemență să urmeze rigorile sancțiunilor neprivative, spre a se intensifica integrarea sa socială.

Este ca și atunci când durata termenului maxim de supraveghere al celui condamnat cu suspendare ar fi mărită de la 4 la 5 sau 6 ani. Este o înăsprire, dar de fapt, mai multe persoane ar beneficia de instituție, în detrimentul executării pedepsei.

Durata măsurilor se va modifica după cm urmează:

Măsura educativă a stagiului de formare civică se va lua pe o durată de cel mult 6 luni (în prezent durata maximă este de 4 luni).
Măsura educativă a supravegherii se va putea lua pe o durată cuprinsă între 4 luni şi un an (în prezent 2-6 luni)
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână se va putea lua pe o durată cuprinsă între 8 şi 24 săptămâni (în prezent 4-12 săptămâni)
Măsura educativă a asistării zilnice se va putea dispune pe o durată cuprinsă între 6 luni şi un an (în prezent 3 luni-6 luni).

Redactată fără utilizarea produselor AI.

08/06/2026

MEDIEREA, CAUZĂ DISTINCTĂ DE ÎNCETARE A PROCESULUI PENAL, NESUPUSĂ ÎNCUVIINȚĂRII PROCURORULUI

În M. Of. Partea I nr. 472 din 05 iunie 2026 s-a publicat Decizia nr. 74/18 mai 2026 a ÎCCJ- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind interpretarea problemei:

"Dacă acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, reglementată doar de legea specială sau dacă acordul de mediere este, în esenţă, fie o retragere a plângerii prealabile, fie o împăcare şi dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii".

Sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, însă instanța supremă arată, pe scurt, în considerente (cum deseori obișnuiește, în mod pertinent) care este soluția corectă.

De fapt, motivul inadmisibilității este acela că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, simpla lecturare a normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

Arată ÎCCJ că prin Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, legiuitorul a intervenit asupra Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi a modificat, prin art. II, dispoziţiile ce au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, stabilind expres în cadrul alin. (22) al art. 67 din Legea nr. 192/2006 natura juridică a medierii („cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală”) şi un moment-limită până la care aceasta poate interveni („până la citirea actului de sesizare a instanţei”), identic cu cel incident în cazul împăcării, dar restrictiv faţă de cel incident în cazul retragerii plângerii.

Prin urmare, se mai precizează, odată cu intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale, legiuitorul a calificat medierea drept un caz autonom de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale distinct de retragerea plângerii prealabile şi împăcare, în privinţa căruia se aplică regulile proprii prevăzute de legea specială în materie, Legea nr. 192/2006, secţiunea a 2-a – Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale, art. 67-70, lege specială care derogă de la legea generală, Codul penal, conform principiului specialia generalibus derogant.

Punctează ÎCCJ că stabilirea domeniului de aplicare a instituţiei medierii prin trimitere la cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală nu poate avea semnificaţia unei trimiteri la condiţiile prevăzute de art. 158 şi 159 din Codul penal, deoarece, pe de o parte, lipseşte o astfel de referire în conţinutul legii, iar, pe de altă parte, legiuitorul a calificat instituţia juridică a medierii ca fiind o cauză distinctă de încetare a procesului penal.

În același sens a apreciat și Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara- Centrul de Cercetări în Științe Penale:

(1) Prin decizia nr. 397/2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016, s-a stabilit că dispozițiile art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.
(2) Ulterior, prin Legea nr. 97/2018 a fost introdus în Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator alin. 2² al art. 67, potrivit căruia „încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în condiţiile prezentei legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a instanţei”.
(3) Mai se remarcă faptul că, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006,
„în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.
(4) Norma juridică de mai sus constituie un argument în sensul că medierea își păstrează individualitatea ca și cauză de încetare a procesului penal, fără a prelua în integralitate condițiile ce guvernează celelalte instituții. Trimiterea din cuprinsul acestei norme se referă la infracțiunile cu privire la care au a opera celelalte două instituții, iar nu la instituțiile retragerii plângerii penale sau a împăcării în sine. Dacă legea ar fi intenționat suprapunerea integrală a acestora, credem că ar fi precizat expres.
(5) Observăm că, deși medierea nu este prevăzută printre cauzele generale de înlăturare a răspunderii penale prevăzute în Titlul VII al Codului Penal, instituția este reglementată în Codul de procedură penală, sub art. 16 alin. (1) lit. g) ca o cauză care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, distinctă de retragerea plângerii prealabile și de împăcare.
(6) Prin Legea nr. 116/2025, publicată în M. Of. nr. 116 din 23 Iunie 2025, a fost introdus alin. (4) al art. 158 C. penal, potrivit căruia „în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror”.
(7) Consultând expunerea de motive a actului normativ (PL-x nr. 54/2025), acesta precizează că „rațiunea dispozițiilor legale anterior menționate vizează acordarea posibilității procurorului ca, în cazul unor infracțiuni care, ca regulă, vizează cu preponderență interese private ale persoanei şi, în consecință, se urmăresc la plângere prealabilă, să aprecieze asupra oportunității desfăşurării procesului penal din oficiu în considerarea calității speciale a subiectului pasiv sau împrejurărilor deosebite în care a fost comisă fapta, ce justifică deopotrivă un interes general al societății în tragerea la răspundere penală a făptuitorului”.
(8) Prin urmare, intenția evidentă a legiuitorului a fost aceea de a institui filtrul însușirii retragerii plângerii de către procuror numai în ceea ce privește instituția retragerii plângerii prealabile și nu a altor cauze care înlătură răspunderea penală. Dacă s-ar fi pus problema asimilării acordului de mediere cu retragerea plângerii prealabile, s-ar fi impus inserarea unei dispoziții similare și în cuprinsul legii speciale cu ocazia adoptării Legii nr. 116/2025. Or, legiuitorul nu a avut în vedere aceasta.

26/05/2026

PREZENȚA FIZICĂ LA PROCES, DREPT FUNDAMENTAL SAU OPȚIUNE A INSTANȚEI?

„În privința inculpatului, principiul este obligativitatea prezenței sale în persoană (...), fiindcă numai inculpatului prezent i se poate lua interogatoriu, fără de care nu se poate lămuri o acuzare, se poate confrunta, se poate aprecia psihologia și sinceritatea lui, se poate face observațiune directă și imediată asupra susținerilor sale, se poate sonda și diagnostica personalitatea inculpatului, se poate examina și cunoaște mai bine fapta lui. De asemenea și inculpatul, numai fiind de față, poate observa direct și imediat toată desfășurarea procesului, poate critica și răsturna susținerile neadevărate, poate să pareze prompt tot ce s-ar ivi contra adevărului, iar judecătorul, numai văzând pe inculpat, prin contactul direct cu el, se poate documenta mai temeinic asupra cauzei și își poate forma o convingere mai verificată asupra adevărului”.

Traian Pop, Drept procesual penal, 1946, vol. II, p. 389.

Legea 75/2026, publicată în M. Of nr. 431 din 21.05.2026, în vigoare de la 24 mai 2026 a modificat articolul 597 din Codul de procedură penală după cm urmează:

Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat întrun centru educativ este adus la judecată numai când instanţa dispune acest lucru. În cazul în care instanţa nu dispune aducerea la judecată, aceasta asigură participarea condamnatului prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere sau de internare, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, a interpretului."

Alineatul (8) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată numai când instanţa dispune acest lucru. În cazul în care instanţa nu dispune aducerea la judecată, aceasta asigură participarea condamnatului prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere sau de internare, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, a interpretului. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă."

Art. 597 reglementează procedura la instanţa de executare, cm este cazul soluționătii liberărilor condiționate, al cererilor de contopire a pedepselor, intervenirea unor legi penale noi, de revocare/anulare a amînării aplicării pedepsei sau a suspendării executării sub supraveghere, înlocuirea amenzii cu închisoarea, schimbări privind executarea, cereri bazate pe Legea nr. 253/2023 privind executarea pedepselor, etc.

În ceea ce privește judecata privind acuzația penală (sau judecata în fond), este păstrată regula prezenței personale.

Astfel, conform art. 364 alin. (1) Cpp (Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia), „Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere”.
De asemenea, conform art. 364 alin. (4) Cpp, „pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu”.

Chiar dacă noua regulă se aplică numai procedurilor speciale, ea reprezintă un pas care poate deschide calea și spre o judecată în fond fără prezența fizică a persoanei.

Deși am fi tentați să spunem că procedurile de acest tip nu au o „miză” atât de importantă raportat la judecarea unei acuzații penale, sunt de părere că lucrurile nu sunt așa simple.

De exemplu, liberarea condiționată, percepută de regulă ca un formalism mecanic, stereotipic, unde nu se administrează probatoriu și nu se iau declarații are totuși o importanță extremă pentru persoana privată de libertate, iar acesta de multe ori își pune speranța în forța ultimului cuvânt adresat judecătorului.

La fel poate fi și situația unor persoane private de libertate chiar în alte cauze față de care se pune problema aplicării în timp a legii, revocarea unor beneficii sau a contopirii unor pedepse. Mai mult, față de minorii cu privire la care se discută înlocuirea măsurilor educative privative de libertate între ele, vulnerabilitatea este sporită și prin prisma vârstei.

Sunt de părere că modificarea, deși ar avea menirea de a decongestiona (mai degrabă fizic) instanțele aglomerate, afectează dreptul la apărare și dreptul de a compărea în persoană.

Prezenta opinie este elaborată fără a se apela la instrumente de tip AI.

07/05/2026

HP. Tâlhăria (sau furtul) ce are ca obiect droguri . Publicare.

În Monitorul Oficial nr. 380 din 6 mai 2026 s-a publicat decizia HP nr 52/23.03.2026 prin care ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de apel București și a stabilit că:

În ipoteza în care obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este reprezentat de droguri de risc în sensul Legii nr. 143/2000 (nefiind produse și/sau aflate în mod legal în circuitul civil), sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie, care va fi reținută în concurs cu infracțiunea prevăzută de Legea nr. 143/2000, prin raportare la scopul însușirii drogurilor.

A apreciat completul ÎCCJ următoarele:
„96. Infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 233 din Codul penal, are ca obiect juridic principal relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile, iar ca obiect juridic secundar relațiile sociale privind integritatea corporală, libertatea și viața persoanei, ceea ce evidențiază autonomia acesteia față de infracțiunile reglementate de legea specială.
97. Elementul material al tâlhăriei constă în sustragerea unui bun mobil prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, în scopul însușirii pe nedrept.
98. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 constituie infracțiune de trafic de droguri efectuarea, fără drept, a unor operațiuni precum cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc. Alin. (2) al aceluiași articol incriminează aceleași activități menționate în alin. (1), în privința drogurilor de mare risc.
99. De asemenea, potrivit art. 4 din aceeași lege, sunt incriminate distinct faptele de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, cumpărare sau deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept.
100. Din analiza dispozițiilor legale menționate rezultă că obiectul juridic al infracțiunii de trafic de droguri îl constituie relațiile sociale referitoare la protejarea sănătății populației prin combaterea efectelor negative pe care le are consumul de droguri de risc sau de mare risc, în același sens statuându-se prin Decizia nr. 38 din 17 iunie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (paragraful 79).
101. Elementul material al infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000 constă în efectuarea, fără drept, a cel puțin uneia dintre activitățile enumerate în norma de incriminare, independent de existența unei atingeri aduse patrimoniului ori integrității persoanei.
103. Având în vedere pericolul social al faptelor vizate, orice operațiune privind circulația drogurilor care îndeplinește condițiile prevăzute de lege poate constitui element material al infracțiunii reglementate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 127 din 9 martie 2017, paragraful 22, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 31 mai 2017).
104. Introducerea sintagmei „ori alte operațiuni” la finalul enumerării legale relevă, în mod neechivoc, intenția legiuitorului de a conferi textului un caracter extensiv, însă exclusiv în limitele aceleiași naturi juridice a acțiunilor anterior enumerate. Interpretarea sistematică și teleologică a normei conduce la concluzia că sintagma „alte operațiuni” nu permite includerea oricărei conduite referitoare la bun, ci doar a acelor activități care se circumscriu logicii unui circuit de producție, distribuție sau punere în circulație, fie el licit sau ilicit.
105. Or, sustragerea unui bun prin violență, element definitoriu al infracțiunii de tâlhărie, nu constituie o operațiune privind circulația drogurilor și nu se integrează într-un proces de producere sau distribuire, ci reprezintă o acțiune de deposedare realizată fără consimțământul posesorului sau detentorului. Natura juridică a acestei conduite este fundamental diferită, întrucât presupune o atingere adusă patrimoniului și integrității persoanei.
106. Absorbția ar putea fi reținută numai în ipoteza în care norma specială ar include în conținutul său constitutiv toate elementele infracțiunii de tâlhărie, inclusiv violența exercitată asupra persoanei, ceea ce nu este cazul în reglementarea prevăzută de Legea nr. 143/2000”.

În aceeași notă, Facultatea de Drept din cadrul UVT, prin Centrul de cercetări în științe penale a opinat după cm urmează:

„(1) Considerăm că schimbarea poziției bunului, prin împosedare, fără consimțământ sau prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea nu va fi atașată elementului material al infracțiunii de trafic de droguri, în varianta „altor operațiuni”, ci este specifică elementului material al unei infracțiuni contra patrimoniului, care își va păstra autonomia.
(2) Nu identificăm niciun temei justificat pentru care acțiunile din componența infracțiunii complexe de tâlhărie să își recapete individualitatea, prin prisma obiectului material al infracțiunii, dat fiind că incriminarea acesteia protejează valori sociale diferite decât cele ale infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000.
(3) De asemenea, nu poate fi valid un raționament ad similis prin comparație cu infracțiunile la regimul armelor și munițiilor, în privința cărora este incriminată atât „orice operațiune privind circulația armelor” cât și „sustragerea” de arme sau muniții. Tocmai contrar celor arătate, prevederea distinctă a celor două variante de comitere implică, în opinia noastră, sancționarea distinctă a unei specii agravate a furtului.
(4) Mai mult, Expunerea de motive a Codului penal în vigoare arată că „prin săvârșirea acesteia (a sustragerii de arme, n.n.) se se vatămă, în principal, relațiile sociale privind regimul armelor și munițiilor și numai în secundar cele cu caracter patrimonial. Tehnica legislativă dovedește că termenii de „alte operațiuni” și „sustragere” sau „luare”, am adăuga, nu sunt echivalenți sau sinonimi.
(5) Tocmai pentru cele de mai sus, dacă ar fi considerat că prin furtul ce are ca obiect droguri s-ar fi vătămat prioritar valorile sociale protejate de legea specială, considerăm că legiuitorul ar fi prevăzut „sustragerea de droguri” în mod distinct, în cuprinsul Legii nr. 143/2000.
(6) În concluzie, apreciem că rezolvarea dată problemei de drept se impune a fi după cm urmează:

În cazul în care obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este reprezentat de droguri de risc în sensul Legii nr.143/2000 (nefiind produse și/sau aflate în mod legal în circuitul civil), sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie, care va fi săvârșită în concurs cu infracțiunea prevăzută de Legea nr. 143/2000, prin raportare la scopul însușirii drogurilor.

De remarcat că formularea finală a răspunsului asupra dezlegării reproduce întocmai cele propuse în opinia de mai sus.

Address

Bulevardul Revolutiei Nr. 5, Ap. 5
Timisoara

Opening Hours

Monday 08:00 - 17:00
Tuesday 08:00 - 17:00
Wednesday 08:00 - 17:00
Thursday 08:00 - 17:00
Friday 08:00 - 17:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Business

Send a message to Cabinet de avocat Stan Adrian Ioan:

Shortcuts

Share