03/02/2026
Paradoxul Culpei Procesuale: Când Instanța de Apel Ignoră Abecedarul Procedurii Civile
Recent, am fost martorul unei soluții pronunțate de o instanță de apel care, sub pretextul unei „admiteri în parte”, a reușit performanța de a transforma procesul civil dintr-un mecanism de restabilire a dreptului într-un exercițiu de echilibristică financiară lipsit de fundament legal.
Speta pe scurt: actiune in pretentii , solutia pe fond respingere ca nefondata iar in apel admitere in parte a actiunii si obligarea ambelor parti la plata cheltuielilor de judecata stabilite de instanta de apel atat pentru fond cat si in apel.
Prin decizia atacată, instanța nu doar că a reconfigurat fondul cauzei, dar a stabilit o obligație de plată a cheltuielilor de judecată pentru ambele părți, atât în primă instanță, cât și în apel, făcând o abstracție totală și periculoasă de rigorile art. 453 Cod Procedură Civilă.
O Eroare de Logică Juridică: „Câștigul” care Sărăcește
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală. Cine a determinat declanșarea procesului și a pierdut, suportă costurile. Este un principiu pe cât de vechi, pe atât de clar.
În speța de față, deși apelul a fost admis în parte – ceea ce confirmă implicit că sentința primei instanțe a fost parțial nelegală sau netemeinică – instanța de control judiciar a ales să ignore criteriul proporționalității prevăzut de art. 453 alin. (2) C.p.c.
* Ignorarea Culpei: Obligând ambele părți la plata cheltuielilor, instanța anulează succesul procesual al apelantului care a obținut schimbarea soluției.
* Arbitrariul în locul Rigorii: Judecătorul nu are un drept discreționar de a „împărți” cheltuielile după bunul plac, ci are o obligație de a cuantifica măsura în care pretențiile au fost admise sau respinse.
Prețul Accesului la Justiție: De la Drept la Sancțiune
Cea mai gravă problemă a acestei soluții rezidă în aplicarea ei asupra fazei de fond. Dacă în apel se schimbă soluția primei instanțe, cheltuielile de la fond trebuie analizate prin prisma noii realități juridice stabilite de instanța superioară.
> „A obliga un justițiabil care a avut dreptate (chiar și parțial) să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse în aceeași măsură în care aceasta din urmă le suportă pe ale lui, deși aceasta din urmă a căzut în pretenții, reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil.”
>
Prin această „soluție de compromis”, instanța de apel a transformat art. 453 C.p.c. dintr-o normă imperativă într-o simplă recomandare opțională. Rezultatul? O neutralizare a beneficiului victoriei juridice prin sarcini financiare care descurajează exercitarea căilor de atac.
Concluzie (retorica)
O instanță de apel nu poate fi un arbitru de ocazie care împarte „dreptatea” la jumătate pentru a mulțumi pe toată lumea. Justiția se înfăptuiește prin aplicarea legii, iar legea spune clar: partea care cade în pretenții suportă cheltuielile. Orice derogare care ignoră ponderea admiterii acțiunii transformă actul de justiție într-o loterie costisitoare.
