Avocat Drept Penal Iasi Sorin Dimitriu

02/06/2026

Cauza de nepedepsire din Legea evaziunii fiscale poate fi aplicata nu numai in cazul platii voluntare ci si in cazul recuperarii prin executare silita. Recurs in casatie. Dispunere rejudecare

Dp 886/RC/15.12.2025 ICCJ SP

Analizând criticile recurentului inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile articolului 10 alin. (11) şi (12), în vigoare anterior modificării aduse prin Lege 126/2024, aveau următorul conţinut:

(11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare.

(12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11)."

Aşadar, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile trebuie să fie achitat până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În speţă, prejudiciul stabilit iniţial de către instanţa de fond a fost recuperat înainte de soluţionarea cauzei în primă instanţă. În acest sens, prima instanţă a stabilit un prejudiciu în cuantum de 498.811 RON, constatând că acesta a fost acoperit integral, în condiţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

Deşi prin decizia instanţei de apel a fost stabilit un cuantum al prejudiciului superior celui reţinut în primă instanţă, constatându-se că, în mod greşit, instanţa de fond a stabilit că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către inculpatul A., ca administrator de facto al societăţii S.C. C. S.R.L., respectiv inculpata S.C. C. S.R.L. - prin administrator de facto A., este de doar 498.811 RON, din care 201.155 RON reprezintă impozit pe profit şi 297.656 RON TVA, inculpatului nu i se poate imputa neplata unui prejudiciu stabilit abia prin hotărârea definitivă, când nu mai avea posibilitatea efectivă de a beneficia de cauza de nepedepsire.

Inculpatul nu avea posibilitatea de a cunoaşte cuantumul exact al prejudiciului, întrucât acesta a fost stabilit definitiv abia prin hotărârea instanţei de apel, societatea inculpată fiind executată silit anterior pronunţării hotărârii în primă instanţă.

Referitor la aspectele reţinute în cuprinsul deciziei instanţei de apel, în sensul că incidenţa cauzei de impunitate presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a mai multor condiţii printre care se numără şi cea a acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare a autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, Înalta Curte apreciază că plata realizată prin executare silită poate fundamenta beneficiul conferit de dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, întrucât aplicarea acestor dispoziţii legale nu este condiţionată de caracterul exclusiv voluntar al executării obligaţiei fiscale, ci de rezultatul obiectiv al acoperirii integrale a prejudiciului, anterior momentului prevăzut de lege.

Un argument în plus în acest sens este şi faptul că dispoziţiile art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 conferă posibilitatea şi celorlaţi coinculpaţi care nu au achitat prejudiciul să beneficieze de această plată.

Dispoziţiile art. 10 alin. (11) şi (12) din Legea nr. 241/2005 nu prevăd în mod expres că prejudiciul trebuie achitat de o anumită persoană, ci instituie o cauză de nepedepsire pentru inculpat atunci când se acoperă integral prejudiciul, precum şi o majorare de 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, fără a fi menţionată persoana care trebuie să achite prejudiciul.

Deopotrivă, textul legal nu face nicio distincţie între modalitatea de recuperare a prejudiciului - voluntară sau prin executare silită, fiind aplicabil principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă - "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Aşadar, incidenţa cauzei de nepedepsire nu depinde de un anumit comportament adoptat de către inculpat, care să evidenţieze o "căinţă" din partea acestuia, ci de împrejurarea obiectivă a achitării integrale a sumei reprezentând prejudiciul majorat cu 20% la care se adaugă accesoriile.

În ceea ce priveşte criticile privind cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi contestat în actualul cadru procesual, respectiv în recurs în casaţie, având în vedere natura acestei căi extraordinare de atac. Totodată, Înalta Curte constată că neplata unui prejudiciu stabilit prin hotărârea definitivă de condamnare nu îi poate fi imputat inculpatului, pentru a exclude beneficiul conferit prin cauza de nepedepsire prevăzută de lege, mai ales că societatea coinculpată fusese executată silit de către partea civilă A.N.A.F. înainte de soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Aşadar, în contextul recursului în casaţie declarat de inculpat, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a făcut interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 241/2005, însă, prin raportare la limitele recursului în casaţie şi la împrejurarea că baza factuală stabilită de către instanţa de apel nu poate fi repusă în discuţie, prin urmare nici cuantumul prejudiciului reţinut cu titlu definitiv de către instanţa de apel nu poate fi contestat pe calea recursului în casaţie, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

29/05/2026

ICCJ (cu majoritate) – masurile asiguratorii inceteaza de drept daca nu sunt verificate in termenul prevazut de lege

ICCJ SP dec. 941/30.12.2025

*

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că a fost depăşit termenul de 1 an în care, instanţa de judecată, ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii", mai precis, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 C. proc. pen.. aplicându-se în mod corespunzător.

Înalta Curte, în majoritate, reţine, totodată, faptul că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021. Acest lucru rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, şi anume, procurorul, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare, ocazie cu care nu mai menţionează şi faza camerei preliminare. Astfel, se prevede că, în cazul urmăririi penale, termenul maxim de verificare este de 6 luni, iar, în cazul judecăţii, termenul maxim de verificare este de un an.

Raţiunea termenului de un an, instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecăţii, este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport cu durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

În aceste condiţii, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării termenelor maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanţial şi este încetarea de drept a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte, în majoritate, observă că măsura asigurătorie a sechestrului a fost luată prin sentinţa penală nr. 827 din data de 18 septembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia penală, însă, ulterior, respectiva măsură nu a mai fost verificată, astfel că termenul substanţial de un an, impus de art. 2502 C. proc. pen.. a fost depăşit.

(Cu opinie separata in sensul admiterii contestatiei Min. Public si mentinere masuri asiguratorii)

28/05/2026

Retragerea plângerii prealabile. Amenințare. Desființarea soluției primei instanțe care a dispus încetarea procesului penal considerând că nu e necesară însușirea retragerii de către procuror și dispunere rejudecare

Dp 874/ 21.05.2026 CA București, s II p,

*

Instanța de control judiciar constată că, prin sentința apelată, instanța de fond, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza I din Codul de procedură penală, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului … sub aspectul săvârşirii infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată ….

Curtea reține că, în ședința publică din data de 29.01.2026, persoana vătămată … a declarat în fața instanței că își retrage plângerea prealabilă față de inculpatul … pentru comiterea infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal. Totodată, Curtea constată că procurorul de ședință nu și-a însușit retragerea plângerii prealabile, menționând expres acest lucru.

Considerând, pe calea unei interpretări eronate, că retragerea plângerii prealabile nu trebuie însușită de procuror în cazul infracțiunii prevăzute de art. 206 alin. (1) din Codul penal, instanța de fond a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal, apreciind că dispozițiile art. 158 alin. (4) din Codul penal sunt incidente doar în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede faptul că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu.

Astfel, conform dispozițiilor art. 158 alin. (4) din Codul penal, astfel cm au fost modificate prin Legea nr. 116/2025: „În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror”.

Se constată că textul legal menționat prevede însușirea retragerii plângerii de către procuror în cazul tuturor infracțiunilor în care este permisă retragerea plângerii prealabile, interpretarea instanței de fond fiind de natură a limita sfera de aplicare a acestor dispoziții legale.

Principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus are o semnificație tehnico-juridică precisă în materia interpretării normelor de drept, astfel că, în absența unei distincții exprese în textul legal, interpretul nu poate introduce limitări, excepții sau diferențieri pe care legea nu le prevede.

Astfel, este nepermis a se adăuga la lege (non additio), a se completa norma de drept cu elemente inexistente în textul de lege ori a introduce restrângeri artificiale ale aplicării acesteia, prin arbitrariul interpretării fiind afectată previzibilitatea aplicării legii.

Astfel, în cauza CEDO The Sunday Times Contra Regatului Unit, Curtea a stabilit că o normă trebuie formulată cu suficientă precizie pentru ca persoana să își poată prevedea conduita, și că interpretările care adaugă distincții neprevăzute pot face norma imprevizibilă. În același sens, cauza Kokkinakis c. Greciei, Curtea europeană a statuat că legea trebuie să ofere protecție împotriva aplicării arbitrare, și, corelativ, o interpretare extensivă care introduce diferențe neprevăzute poate încălca drepturile garantate de Convenție.

Nu este permis judecătorului a distinge acolo unde legea nu o face, … interzicând interpretările care introduc distincții neprevăzute de textul legal, principiul “ubi lex non distinguit…” nefiind doar o regulă clasică de interpretare, ci și un standard convențional de protecție a drepturilor fundamentale.

Curtea constată că, față de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 116/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 23 iunie 2025, prin care s-a modificat art. 158 alin. (4) din Codul penal, în sensul că „În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror”, și având în vedere data săvârșirii faptei, respectiv data de 21.07.2025, sunt incidente dispozițiile legale astfel modificate.

Curtea apreciază că din interpretarea gramaticală a art. 158 alin. (4) din Codul penal rezultă faptul că vor fi avute în vedere toate infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, nu doar cele pentru care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Legea penală nu limitează aplicabilitatea textului doar în cazul infracțiunilor pentru care, deși se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă, se prevede suplimentar și posibilitatea exercitării din oficiu a acțiunii penale. În condițiile în care legea nu face o astfel de distincție și nu adaugă condiții suplimentare, ele nu ar putea fi adăugate nici pe cale de interpretare.

Din interpretarea literară și teleologică a textului de lege rezultă clar că intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda un caracter public procesului penal ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale, în toate cazurile.

Mai mult decât atât, în acord cu Parchetul, Curtea apreciază că trebuie prioritizată interpretarea literară, în condițiile în care legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 116/2025 tocmai pentru clarificarea textului de lege, fiind lesne de înțeles că atunci când cineva intervine pentru a clarifica ceva încearcă să folosească termeni cât mai clari, pentru a nu mai lăsa loc de interpretare.

De asemenea, Curtea are în vedere și următorul paragraf din expunerea de motive a Legii nr. 116/2025: „Așadar, rațiunea dispozițiilor legale anterior menționate vizează acordarea posibilității procurorului ca, în cazul unor infracțiuni care, ca regulă, vizează cu preponderență interese private ale persoanei și, în consecință, se urmăresc la plângere prealabilă, să aprecieze asupra oportunității desfășurării procesului penal din oficiu în considerarea calității speciale a subiectului pasiv sau împrejurărilor deosebite în care a fost comisă fapta, ce justifică deopotrivă un interes general al societății în tragerea la răspundere penală a făptuitorului.”

În consecință, având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că instanța de fond, interpretând greșit dispozițiile legale aferente retragerii plângerii prealabile și apreciind în mod greșit că însușirea retragerii plângerii prealabile de către procuror nu este necesară în ipoteza infracțiunii de amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal, a pronunțat în mod greșit o soluție de încetare a procesului penal.

Totodată, Curtea constată că instanța de control judiciar nu poate suplini acest aspect în calea de atac a apelului.

Astfel, dacă procurorul de ședință nu și-a însușit retragerea plângerii prealabile pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal, însușirea acesteia în calea de atac a apelului l-ar priva pe inculpat de posibilitatea de a uza de procedura simplificată și de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă.

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate îndrepta această omisiune direct în apel, întrucât s-ar omite un grad de jurisdicție.

Concluzionând, instanța de fond va proceda la audierea persoanei vătămate pentru a stabili dacă aceasta își menține retragerea plângerii prealabile, va interpela procurorul de ședință dacă își însușește retragerea plângerii prealabile pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 alin. (1) din Codul penal și va audia inculpatul, aducându-i la cunoștință dreptul de a uza de procedura simplificată.

Având în vedere dispozițiile art. 421 alin. 2 lit. b) Cod procedură penală, conform cărora instanţa de apel desfiinţează sentinţa primei instanţei şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă printre altele, atunci când judecarea cauzei are loc în lipsa unei părţi nelegal citate, când prima instanţă nu se pronunţă asupra acţiunii civile sau atunci când se constată existenţa altor nulităţi absolute care afectează legalitatea soluţiei pronunţate, instanța de control judiciar va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru respectarea principiului legalității prev. de art. 2 Cod procedură penală și pentru a fi respectat dreptul la apărare al inculpatului prev. de art. 10 Cod procedură penală.

26/05/2026

Distrugere și amenințare. Retragerea plângerii prealabile. Instanța consideră că nu este necesară însușirea de către procuror nici d**a intrarea in vigoare a Legii 116/2025

Sp 1006/26.05.2026 J. Brașov (nedefinitivă)

*

Notă prealabilă: Practica nu este unitară sub acest aspect

Instanța nu achiesează la interpretarea dată de reprezentantul Ministerului Public prevederilor art. 158 alin. (4) C.pen., sens în care reține că nu este necesară însușirea de către procuror a retragerii plângerii prealabile de către persoanele vătămate …, sub aspectul comiterii de către inculpatul … a infracțiunilor de amenințare, prev. de art. 206 alin. (1) C.pen. și distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C.pen., pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 116/2025, art. 158 alin. (4) Cod penal avea următorul conținut: ,,În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.”

Prin Decizia nr. 30/2024 a ICCJ – CDCD în materie penală s-au stabilit următoarele: ,,În cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, iar persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acțiunea penală trebuie considerată ca fiind pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, așa încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. 1 Codul penal”.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 116/2025, art. 158 alin. (4) Cod penal are următorul conținut: ,,În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.”

Instanța apreciază că prevederile art. 158 alin. (4) C.pen., în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 116/2025, condiționează însușirea de către procuror a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată doar în cazul infracțiunilor care au un regim mixt (în cazul cărora acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cât și din oficiu), nu și în cazul infracțiunilor în cazul cărora acțiunea penală poate fi pusă în mișcare exclusiv la plângerea persoanei vătămate.

Din interpretarea literală a dispozițiilor art. 158 alin. (4) C.pen., reiese că premisa incidenței însușirii retragerii plângerii prealabile de către procuror este o infracțiune pentru care legea prevede necesitatea introducerii unei plângeri prealabile și pentru care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât în urma acestei plângeri cât și din oficiu. În caz contrar, teza a II-a a alin. (4) al art. 158 ar fi redundantă, deoarece dacă legiuitorul ar fi dorit să impună această cerință suplimentară a însușirii de către procuror a retragerii plângerii în toate cazurile, indiferent dacă acțiunea penală se pune în mișcare doar în urma plângerii prealabile sau atât în urma plângerii prealabile cât și din oficiu, ar fi fost suficientă prima teză a art. 158 alin. (4) C.pen, respectiv referirea la infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, având în vedere că în cazul acestora acțiunea penală se poate pune în mișcare atât în urma plângerii prealabile cât și din oficiu.

Aceeași concluzie reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 116/2025, din care reiese că intenția legiuitorului a fost aceea de a rezolva acele situații în care procurorul este pus în imposibilitate să aprecieze asupra oportunității continuării procesului penal, față de interpretarea dată de ICCJ cu privire la art. 158 alin. (4) C.pen., prin Decizia nr. 30/2024. Cu alte cuvinte, premisa avută în vedere de legiuitor a fost aceea a unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare atât la plângere prealabilă cât și din oficiu, în cazul cărora, anterior intervenției legislative, conform celor statuate prin decizia nr. 30/2024 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dacă persoana vătămată a depus deja o asemenea plângere, acțiunea penală trebuie considerată ca fiind pusă în mișcare la plângerea prealabilă, astfel încât retragerea plângerii prealabile poate interveni conform art. 158 alin. (1) C.pen., fiind paralizată opțiunea procurorului de a continua procesul penal, ca urmare a neincidenței cerinței suplimentare prev. de alin. (4) al aceluiași articol. Or, ca urmare a modificării intervenite prin Legea nr. 116/2025, chiar dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângere prealabilă, procurorul are dreptul de a decide cu privire la continuarea procesului penal, având în vedere că, prin ipoteză, îl putea și începe, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare și din oficiu.

Tot din expunerea de motive a legii anterior menționate reiese că rațiunea dispozițiilor legale anterior menționate vizează acordarea posibilității procurorului ca, în cazul unor infracțiuni care, ca regulă, vizează cu preponderență interese private ale persoanei şi, în consecință, se urmăresc la plângere prealabilă, să aprecieze asupra oportunității desfăşurării procesului penal din oficiu în considerarea calității speciale a subiectului pasiv sau împrejurărilor deosebite în care a fost comisă fapta, ce justifică deopotrivă un interes general al societății în tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Or, se observă că doar în cazul unora dintre infracțiuni, legiuitorul a instituit un regim mixt – acțiunea penală putând fi pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar și din oficiu – pentru a acorda o protecție suplimentară victimei, în considerarea calității speciale a subiectului pasiv (cum ar fi infracțiunea de violență în familie, infracțiunea de lovire sau alte violențe comisă asupra unui minor) ori a împrejurărilor deosebite în care a fost comisă fapta (cum ar fi infracțiunea de lovire sau alte violență săvârșită în public, ori de către autorul care are asupra sa o armă), aceste criterii nefiind incidente în cazul oricărei infracțiuni care protejează în principal interesele private ale persoanei, cm ar fi distrugerea în varianta tip, prev. de art. 253 alin. (1) C.pen. ori amenințarea, prev. de art. 206 alin. (1) C.pen.

Această concluzie reiese și din minuta de practică neunitară a întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel (Bucureşti, 8-9 decembrie 2025). În același sens este și decizia nr. (…) din 28.04.2026 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. (…)/325/2025.

Într-o interpretare contrară, ar fi redusă în mod excesiv autonomia decizională a victimei, în condițiile în care una dintre funcțiile plângerii prealabile era aceea de a oferi victimei un mijloc reversibil de a solicita intervenția organelor judiciare într-un conflict interpersonal, fără teama de a declanșa o procedură pe care nu o mai poate opri și care implică participarea sa la procesul penal contrar voinței sale, inclusiv în cazul unor infracțiuni minore, în care interesul public este secundar față de interesele private ale victimei.

22/05/2026

Modificarea Codului de procedura penala, semnata de Presedintele Romaniei in data de 21.05.2026

13/05/2026

Citarea și mandatul de aducere. Nulitate. Rejudecare

Dp 117/ 13.03.2026 CA Târgu Mureș, RJ 2856d364g

*

Potrivit art. 257 alin. 1 Cod pr. pen., chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Art. 265 Cod pr. pen. prevede posibilitatea aducerii inculpatului sau altor persoane în instanţă cu mandat de aducere. Procedura citării şi procedura mandatului de aducere sunt aşadar în mod distinct reglementate. Potrivit art. 263 alin. 1 Cod pr. pen., în cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii aplicându-se în mod corespunzător.

În prezenta cauză, inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale, când a indicat pentru a fi citat adresa din [@], a fost citat la adresa indicată. Citaţia a fost primită de o rudă, care a semnat dovada de citare. La primul termen de judecată, în 11 septembrie 2024, prima instanţă a dispus „amânarea cauzei în vederea citării inculpatului cu mandat de aducere”. În urma acestei dispoziţii, instanţa a emis mandat de aducere pentru adresa indicată de inculpat şi nu a mai emis şi o citaţie. După primirea mandatului, ... a constatat că inculpatul este plecat de la adresa indicată. O procedură similară, şi anume omisiunea citării inculpatului şi încercarea nereuşită de aducere cu mandat, s-a repetat pentru termenele următoare, până la şi inclusiv pentru ultimul termen de judecată, cel din 12 februarie 2025. După acest termen, dar înainte de data pronunţării sentinţei, inculpatul a depus concluzii scrise, formulate printr-un avocat. În cuprinsul concluziilor, a arătat că se află în ..., la muncă, cu întreaga familie. A precizat că angajatorul nu i-a permis să revină în ţară. A adăugat că recunoaşte săvârşirea faptei şi solicită renunţarea la aplicarea pedepsei.

Din aceste elemente rezultă că inculpatul a avut posibilitatea să se prezinte în faţa primei instanţe. Pretinsa interdicţie de a se întoarce în ţară impusă inculpatului de angajator priveşte exclusiv raporturile de muncă dintre acest angajator şi inculpat şi nu determină o imposibilitate de prezentare în faţa instanţei în sensul legii procesual penale. În orice caz, inculpatul a avut posibilitatea să încunoştinţeze prima instanţă cu privire la pretinsul impediment în calea prezentării sale, posibilitate de care a şi uzat.

Totuşi, inculpatul nu a fost citat în faţa primei instanţe. Aşa cm am arătat, legea procesual penală prevede citarea şi aducerea cu mandat ca două proceduri distincte. Prima instanţă a încercat să creeze prin contragerea lor o procedură nouă, „citarea cu mandat”. Practic, a aplicat doar procedura aducerii cu mandat. Exceptând primul termen de judecată, a omis cu totul aplicarea procedurii de citare. Or, emiterea unui mandat de aducere nu suplineşte neîndeplinirea procedurii de citare. Această din urmă procedură este obligatorie, iar neîndeplinirea ei de către prima instanţă este sancţionată în mod expres de lege cu desfiinţarea sentinţei în apel.

În principiu, nelegala citare trebuie invocată pentru aplicarea nulităţii. Dar principiul cunoaşte o excepţie în situaţia în care nelegalitatea citării nu a fost complinită anterior soluţionării cauzei de către prima instanţă. În acest caz, din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. b Cod pr. pen. rezultă că, spre deosebire de imposibilitatea prezentării, nelegala citare a apelantului nu trebuie invocată expres de acesta pentru a atrage desfiinţarea sentinţei. Distincţia este justificată de specificul procedurii de citare, care este strict reglementată de lege şi trebuie îndeplinită din oficiu de instanţa de judecată, indiferent de oportunitate sau de voinţa părţii interesate.

Întrucât prima instanţă a omis citarea inculpatului anterior soluţionării cauzei, sentinţa pronunţată trebuie desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Ultimul act valabil este încheierea de la termenul din 11 septembrie 2024, singurul pentru care inculpatul a fost citat.

12/05/2026

https://www.clujust.ro/decizie-in-premiera-inlaturare-sanctiune-suspendare-permis-in-baza-cedo-peste-decizii-iccj-si-ccr/?fbclid=IwZnRzaARv27xjbGNrBGnULmV4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHgvav-Yr7DiUpR2upfFgZoZQk-bTqFtq8aa_sjmg71LyRrJ4VdM4ZFT6Zrqy_aem_nyooG_uO5LZCfrSY25zNDg

Tribunalul București a înlăturat suspendarea permisului unui șofer, invocând prioritatea CEDO și analiza proporționalității sancțiunii, în ciuda deciziilor ICCJ și CCR