Gabriel Gheorghe Tudor

27/08/2026

Avem un donator!

„Vreau să îți donez cărțile astea. Să le pui acolo la tine, să le dai la copii.”

Mica noastră bibliotecă s-a mărit cu noi cărți, unele dintre ele adevărate clasice ale literaturii:

„Marile speranțe” – Charles Dickens
„Shōgun” – James Clavell
„Dracula” – Bram Stoker
„Idiotul” – Fiodor Dostoievski
„Somnul de veci” – Raymond Chandler
„Doamna Bovary” – Gustave Flaubert
„Papillon” – Henri Charrière
„Mara” – Ioan Slavici
„Gestapo” – Sven Hassel
„Chemarea străbunilor” – Jack London
„Accidentul” – Mihail Sebastian
„Orașul cu salcâmi” – Mihail Sebastian
„Uragan asupra Europei” – Vintilă Corbul și Eugen Burada
„Un yankeu la curtea regelui Arthur” – Mark Twain
„Enigma Otiliei” – George Călinescu

Îi mulțumesc pentru gest și, mai ales, pentru gândul cu care ni le-a oferit.

Biblioteca noastră crește, carte cu carte, iar toate vor ajunge, așa cm ne-am propus de la început, la copiii din Costești care vor să citească.

22/08/2026

"...Piero așezase mese încărcate de mâncare și băutură, pentru ca toți florentinii să ia parte la petrecere. Dar oamenii păreau posomorâți...

Nedumerit de tăria mâniei populare, Michelandelo se duse să îl vadă pe starețul Bichellini.
- Căsătoriile celorlalte fiice ale lui Lorenzo (𝐿𝑜𝑟𝑒𝑛𝑧𝑜 𝑑𝑒' 𝑀𝑒𝑑𝑖𝑐𝑖- 𝐼𝑙 𝑀𝑎𝑔𝑛𝑖𝑓𝑖𝑐𝑜) au fost mai puțin risipitoare? întrebă el.
- Nu cu mult. Dar oamenii din Florenza simțeau că Lorenzo împărțea cu ei; cu Piero au simțit că le dă de pomană. Asta a făcut ca vinul de la nuntă să li se pară acru."

- Agonie și extaz. Irving Stone.

21/08/2026

Despre oameni mari, intr-o lume mică. Despre principii, într-o lume care se învârte în jurul intereselor.

A încetat din viață Sergiu Rizescu, unul dintre acei oameni despre care cuvântul "demnitate" nu trebuie rostit cu ușurință, pentru că în cazul lui nu a fost o virtute declarată, ci una plătită cu ani de libertate, cu foame, cu bătăi și cu o parte din tinerețea pe care nimeni nu i-a mai putut-o da înapoi.

S-a născut la Costești, în 1932, iar la numai 20 de ani, când viața ar fi trebuit să însemne facultate, prieteni, iubire și planuri pentru viitor, student fiind, regimul comunist l-a aruncat în închisoare, acuzându-l de "uneltire" și condamnându-l la cinci ani de detenție pentru apartenența la o organizație anticomunistă.

A trecut prin Pitești, Jilava, Dej și Cavnic, prin anchete, bătăi, foame și umilințe greu de imaginat astăzi, iar la închisoarea din Pitești se afla la doar câteva sute de metri de liceul pe care îl absolvise și la aproximativ un kilometru de bunica lui, într-o lume care continua să existe atât de aproape de el și de care, totuși, îl despărțeau zidurile unei închisori.

Dar poate că cel mai mult despre omul Sergiu Rizescu spune o zi din 1954, când doi ofițeri au încercat să îl convingă să devină informator al Securității, oferindu-i, într-o lume în care libertatea, hrana și viața însăși depindeau de voința celor care îl țineau închis, posibilitatea compromisului.

A refuzat, iar peste ani avea să spună că 14 iunie 1954 a fost una dintre cele mai frumoase zile ale vieții sale, pentru că, deși se afla în continuare într-o celulă, în clipa în care a refuzat să își trădeze conștiința s-a simțit liber.

E greu de înțeles cine a fost Sergiu Rizescu, pentru că ar trebui să vorbim mult despre principii intr-o lume care se învârte în jurul intereselor personale, în care mulți își trădează familiile sau își adulează dușmanul asupritor pentru avantaje mici. Pentru Sergiu Rizescu, principiile nu au fost vorbe frumoase rostite atunci când nu costă nimic. Au fost lucrurile pe care a refuzat să le vândă chiar și atunci când prețul refuzului era propria libertate.

Pentru noi, cei din Costești, plecarea lui Sergiu Rizescu ar trebui însă să însemne și altceva, pentru că acest erou s-a născut la Costești.

Unul dintre ultimii supraviețuitori ai temnițelor comuniste, un om pe care un regim totalitar l-a putut aresta, bate, înfometa și închide, dar pe care nu a reușit să îl determine să își trădeze conștiința, a fost unul dintre ai noștri.

Și, cu toate acestea, la Costești aproape că nu s-a vorbit despre el nici atunci când era în viață și, dureros, nici acum, când a încetat din viață.

Am avut printre noi un om care putea să le vorbească generațiilor tinere despre libertate nu din cărți, ci dintr-o celulă, despre curaj nu din discursuri, ci din propriile bătăi primite, și despre caracter nu ca despre o virtute abstractă, ci ca despre alegerea de a rămâne fidel propriei conștiințe atunci când trădarea ți-ar fi putut face viața mai ușoară.

Dumnezeu să îl odihnească în pace pe Sergiu Rizescu.

"Noi ne acceptăm eroii abia atunci când și-au luat locul într-un trecut care nu ne mai obligă. Când îi avem printre noi, preferăm să le împrumutăm urâțenia noastră decât să imităm frumusețea lor."

Gabriel Liiceanu

18/08/2026

11/08/2026

Elementul mobilizator al unanimității este, în cazul nord-coreean de alaltăieri, de ieri și de azi, frica. Frica pură, pe care o simți în fața unei fiare gata să te sfâșie. Poți bănui că este totuși vorba de o unanimitate mimată, câtă vreme nimeni nu e în stare să pătrundă în resorturile și în mecanicismele intime ale fiecărui votant sau cetățean din Coreea de Nord. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui X să treacă, iute ca săgeata, gândul abținerii sau al votului împotrivă. Este posibil – nu și probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui Y să treacă, iute ca săgeata, gândul fugii peste graniță sau măcar cel al scoaterii unui manuscris din țară. Viteza de reprimare a acestor gânduri e egală de obicei cu viteza de aplicare a pedepsei în cazul unei nedorite și neplăcute deconspirări.

​Monolitul nord-coreean are grijă să rămână, cu formula reporterului TV Adelin Petrișor, „un lagăr cât o țară“, adică un teritoriu în care unanimitatea e tăcută, încercănată și dominată de groază. Fisurile sunt rarisime și se astupă rapid. Una dintre ele este provocată cu niște ani în urmă de Bandi (în coreeană, acest cuvânt înseamnă „licurici“), un scriitor care trăiește – sau cel puțin trăia – în Coreea de Nord, scrie sub pseudonim și izbutește să treacă dincolo de graniță câteva povestiri care alcătuiesc un volum cu un titlu dur precum cremenea: Acuzația. În România volumul este tradus de Iolanda Prodan pentru Editura Polirom în 2017 și conține șapte felii din tortul dictaturii nord-coreene. Wall Street Journal spune despre cartea lui Bandi că „amintește că nu toate distopiile sunt fantezii“. După puțini ani de la publicarea cărții în mai multe țări ale lumii, Do Hee-youn, activistul sud-coreean care-l ajutase pe Bandi să scoată povestirile din țară, declară că nu se mai poate lua legătura cu el și că se teme de ce e mai rău. Do Hee-youn bănuiește că scriitorul a fost mefiat/asasinat, ceea ce ar echivala cu o refacere brutală a unanimității de gândire nord-coreene.

09/08/2026

Astăzi, este Ziua Internațională a Cititorilor de Carte. Obiceiul cititului se formează devreme, atunci când copilul începe să înțeleagă că o carte nu este o obligație, ci o ușă către lumi pe care încă nu le cunoaște. Un copil care citește își dezvoltă vocabularul, imaginația, răbdarea și puterea de a înțelege mai bine oamenii, inclusiv pe cei care gândesc și trăiesc diferit de el.

Cartea duce astăzi o luptă inegală cu tehnologia. Ecranul oferă repede sunete, culori și răspunsuri, fără să ceară prea multă răbdare, în timp ce artea cere liniște, concentrare și participare. Tocmai de aceea, cititul îi oferă minții un alt ritm, oferă o desprinde de succesiunea alertă a imaginilor, o ajută să se așeze, să urmărească o idee până la capăt și să-și recapete capacitatea de a rămâne atentă.

Tehnologia nu este un dușman, dar poate deveni stăpâna timpului nostru dacă nu învățăm să o folosim cu măsură. Atunci când căutăm conținut pe internet, alegem adesea ceea ce știm deja că ne place, iar platformele ne arată tot mai mult din același lucru. Avem impresia că explorăm, dar rămânem, de multe ori, în interiorul propriilor preferințe.

O carte bună face contrariul. Ne pune în fața unor epoci, idei, oameni și întrebări pe care poate nu le-am fi căutat niciodată. Ne scoate, pentru câteva ore, din lumea noastră și ne întoarce în ea cu o minte mai largă.

De aceea, cea mai importantă carte pentru un copil nu este neapărat cea mai premiată sau cea mai cunoscută, ci aceea care îl face să mai deschidă încă una.

09/08/2026

Există o vârstă în viața fiecărui copil în care iubirea părinților nu este măsurată prin sacrificiile pe care el încă nu le poate înțelege, ci prin cuvintele pe care ar fi avut nevoie să le audă, iar un simplu "poți mai mult", rostit de un tată convins că fiul său nu și-a atins limitele, poate fi primit ca un dureros "nu sunt suficient de bun", chiar dacă în spatele acelei exigențe se află tocmai încrederea că acel copil este capabil de mai mult decât îndrăznește el însuși să creadă.

Poate de aceea mărturisirea lui Lionel Messi, făcută în interviul acordat Luzu TV la 6 ianuarie 2026, capătă acum, după dispariția lui Jorge Messi, o greutate care depășește cu mult fotbalul: "Întotdeauna am avut nevoie de aprobarea sau de părerea tatălui meu, încă de când eram mic". Este tulburător să afli că omul care câștigase opt Baloane de Aur, devenise campion mondial și primise aproape toate formele de recunoaștere pe care lumea i le putea oferi încă aștepta, după un meci, părerea tatălui său, pentru că în fața milioanelor de oameni putea fi o legendă, dar în fața lui Jorge rămânea copilul care voia să știe dacă omul al cărui sacrificiu îl cunoscuse îi văzuse și îi înțelesese munca.

Messi a povestit că tatăl său pleca la muncă înainte de ivirea zorilor și se întorcea seara, iar atunci când ajungea acasă își ducea fiul la antrenament sau îl însoțea la meciuri. Cu ani înainte, Leo spusese că, pentru tatăl său, nu juca niciodată suficient de bine și că, inclusiv atunci când marca patru goluri, Jorge găsea ceva ce putea fi îndreptat, nu pentru a-i micșora bucuria, ci pentru a-i arăta că o reușită nu reprezintă capătul drumului și că mulțumirea de sine poate opri un talent înainte ca acesta să-și atingă adevărata măsură.

Privită separat, o asemenea exigență poate părea răceală, însă așezată lângă anii de muncă, drumurile către antrenamente, nesiguranța plecării în Spania și prezența constantă a unui tată care și-a legat viața de drumul copilului său, ea dezvăluie o formă de iubire mai greu de înțeles, exprimată mai puțin prin laude și mai mult prin sacrificiu, responsabilitate și refuzul de a lăsa un dar atât de mare să se risipească.

Aici se află una dintre cele mai adânci neînțelegeri dintre părinți și copii: copilul poate simți că nu este iubit deoarece părintele îi cere mereu mai mult, în timp ce părintele crede că tocmai prin această exigență îl ajută să descopere orizonturi pe care singur nu le-ar fi căutat, să treacă dincolo de limitele pe care și le-a fixat prea devreme și să nu abandoneze drumul pe care abia a început să se cunoască pe sine.

Totuși, iubirea nu trebuie lăsată să fie ghicită, pentru că exigența lipsită de căldură poate răni, iar un copil nu trebuie să-și petreacă viața încercând să câștige, prin rezultate, afecțiunea părintelui său. Mesajul de care are nevoie este mai profund: "Iubirea mea nu depinde de ceea ce vei câștiga, dar tocmai pentru că te iubesc nu te voi lăsa să renunți la ceea ce poți deveni".

Talentul este doar o posibilitate cu care te naști, o promisiune care poate rămâne neîmplinită dacă nu întâlnește disciplina, răbdarea și puterea de a continua atunci când entuziasmul începutului a trecut. Talentul poate deschide drumul, dar nu îl poate parcurge în locul copilului, iar ceea ce lumea numește mai târziu genialitate este, de cele mai multe ori, rezultatul acelor mii de zile în care cineva a muncit fără să fie privit, a repetat atunci când era obosit, a primit critica fără să abandoneze și s-a ridicat după eșec fără să-și transforme darul într-o scuză.

Mii de copii se nasc talentați, însă desăvârșirea aparține celor care înțeleg că darul primit la naștere trebuie șlefuit, zi după zi, prin muncă asiduă, sacrificii și transpirație. Jorge Messi nu putea juca în locul fiului său și nici nu putea munci în locul lui, dar putea să-i fie alături, să-i arate că mai există un prag de trecut și să nu-l lase să creadă că talentul îi dă dreptul să se oprească.

Acum, când vocea căreia Leo îi cerea părerea după fiecare meci a tăcut, poate înțelegem mai limpede că, indiferent cât de departe ajunge un om, undeva în el rămâne copilul care caută aprobarea celui care l-a văzut la început, înaintea trofeelor, înaintea mulțimilor și înainte ca lumea să-i cunoască numele.

Fiecare părinte ar trebui să-și amintească faptul că vorbele sale vor deveni, într-o zi, vocea interioară a copilului, mult după ce nu îi va mai putea fi alături. De aceea, trebuie să-i ceară să muncească, să-l provoace să-și depășească limitele și să-i arate orizonturi noi, dar să-i spună limpede că nu trebuie să câștige nimic pentru a-i merita iubirea.

Poate că aceasta este cea mai prețioasă moștenire pe care un părinte o poate lăsa în sufletul copilului său: certitudinea că este iubit pentru ceea ce este și, în același timp, credința că ar fi păcat să treacă prin viață fără să afle cât de departe îl pot duce talentul său, munca sa și curajul de a nu se opri.

Sursa declarațiilor: Lionel Messi, interviu acordat Luzu TV la 6 ianuarie 2026; declarație publicată de El Comercio la 16 martie 2013.

07/08/2026

📚 Vești bune pentru micii cititori: biblioteca noastră tocmai a primit două porții serioase de magie!

Pe rafturi au ajuns 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 „𝐇𝐚𝐫𝐫𝐲 𝐏𝐨𝐭𝐭𝐞𝐫”, 𝐝𝐞 𝐉.𝐊. 𝐑𝐨𝐰𝐥𝐢𝐧𝐠, 𝐬̦𝐢 „𝐂𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐍𝐚𝐫𝐧𝐢𝐚”, 𝐝𝐞 𝐂.𝐒. 𝐋𝐞𝐰𝐢𝐬. Așadar, cine vrea să învețe vrăji la Hogwarts sau să treacă prin șifonier direct în Narnia știe unde trebuie să vină. Singura condiție este ca volumele să se întoarcă întregi, fără urme de baghetă și fără să fie ronțăite de vreun leu.

Toate cărțile se împrumută gratuit și au fost cumpărate din indemnizația mea de consilier local. Indemnizația aferentă lunii decembrie va fi oferită ca premiu celor mai harnici cititori dintre copii.

06/08/2026

𝐂𝐎𝐒𝐓𝐄𝐒̦𝐓𝐈 𝐏𝐎𝐀𝐓𝐄 𝐀𝐕𝐄𝐀 𝐈𝐌𝐏𝐎𝐙𝐈𝐓𝐄 𝐌𝐀𝐈 𝐌𝐈𝐂𝐈 𝐈̂𝐍 𝟐𝟎𝟐𝟕. 𝐒̦𝐈, 𝐌𝐀̆𝐂𝐀𝐑, 𝐒𝐀̆ 𝐍𝐔 𝐌𝐀𝐈 𝐏𝐋𝐀̆𝐓𝐈𝐌 𝐌𝐀𝐈 𝐌𝐔𝐋𝐓 𝐃𝐄𝐂𝐀̂𝐓 𝐌𝐀𝐑𝐈𝐋𝐄 𝐌𝐔𝐍𝐈𝐂𝐈𝐏𝐈𝐈 𝐀𝐋𝐄 𝐑𝐎𝐌𝐀̂𝐍𝐈𝐄𝐈.

Pentru prima dată după modificările fiscale din ultimii ani, 𝐄𝐗𝐈𝐒𝐓𝐀̆ 𝐏𝐎𝐒𝐈𝐁𝐈𝐋𝐈𝐓𝐀𝐓𝐄𝐀 𝐑𝐄𝐀𝐋𝐀̆ 𝐂𝐀 𝐓𝐀𝐗𝐄𝐋𝐄 𝐒̦𝐈 𝐈𝐌𝐏𝐎𝐙𝐈𝐓𝐄𝐋𝐄 𝐋𝐎𝐂𝐀𝐋𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐅𝐈𝐄 𝐀𝐉𝐔𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐈̂𝐍 𝐉𝐎𝐒 𝐏𝐀̂𝐍𝐀̆ 𝐋𝐀 𝐋𝐈𝐌𝐈𝐓𝐄𝐋𝐄 𝐌𝐈𝐍𝐈𝐌𝐄 𝐏𝐑𝐄𝐕𝐀̆𝐙𝐔𝐓𝐄 𝐃𝐄 𝐂𝐎𝐃𝐔𝐋 𝐅𝐈𝐒𝐂𝐀𝐋.

Pentru anul 2026 exista o problemă juridică reală. Codul fiscal fusese modificat astfel încât anumite cote nu mai puteau coborî sub nivelul anului 2025.

Din 2027 însă, acea interdicție nu mai există.

Asta înseamnă că administrația locală poate reduce taxele și impozitele locale, dacă există voință și dacă există o analiză serioasă.

Din acest motiv am depus oficial o solicitare către Primăria Costești și Consiliul Local pentru analizarea reducerii impozitelor locale pentru anul 2027.

𝐂𝐨𝐧𝐜𝐫𝐞𝐭:

𝐈𝐦𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐮𝐥 pentru locuințele persoanelor fizice poate scădea de la 0,1% la 0,08%, adică 𝐨 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐱𝐢𝐦𝐚𝐭𝐢𝐯 𝟐𝟎%.

𝐈𝐦𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐮𝐥 pentru clădirile nerezidențiale ale persoanelor fizice poate scădea de la 0,5% la 0,2%, adică 𝐨 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝟔𝟎%.

𝐈𝐦𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐮𝐥 pentru clădirile rezidențiale ale persoanelor juridice poate scădea de la 0,15% la 0,08%, adică 𝐨 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐱𝐢𝐦𝐚𝐭𝐢𝐯 𝟒𝟕%.

𝐈𝐦𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐮𝐥 pentru clădirile nerezidențiale ale firmelor poate scădea de la 1,2% la 0,2%, adică 𝐨 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐱𝐢𝐦𝐚𝐭𝐢𝐯 𝟖𝟑%.

Nu vreau să fiu demagog și nici să vorbesc despre „impozite mici”, mai ales în condițiile în care partidul din care fac parte și-a asumat măsuri fiscale dificile la nivel național. Nu despre asta este vorba.

Vorbesc despre posibilitatea ajustării impozitelor locale în limitele Codului fiscal și ale legii, astfel încât să nu mai ajungem în situații absurde în care Costești are cote mai mari decât marile municipii ale României, fără să aibă dezvoltarea și veniturile acestora.

𝐋𝐚 𝐂𝐨𝐬𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢, 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐞𝐠𝐚𝐥 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐢, 𝐏𝐢𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐚𝐮 𝐌𝐢𝐨𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐢̂𝐧 𝐨𝐫𝐚𝐬̦𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐒𝐢𝐛𝐢𝐮, 𝐁𝐫𝐚𝐬̦𝐨𝐯 𝐬𝐚𝐮 𝐈𝐚𝐬̦𝐢, deși vorbim despre realități economice complet diferite.

Aici apare o discuție pe care administrațiile o evită de multe ori: faptul că un impozit mare pe hârtie nu înseamnă automat mai mulți bani încasați.

Există un principiu economic celebru, numit 𝐂𝐮𝐫𝐛𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐋𝐚𝐟𝐟𝐞𝐫. Ideea este simplă: după un anumit prag, fiscalitatea prea mare începe să producă efectul invers. Oamenii investesc mai puțin, construiesc mai puțin, amână, evită sau abandonează anumite activități economice, iar colectarea începe să sufere exact din cauza nivelului ridicat al taxării.

În schimb, atunci când impozitele sunt rezonabile și suportabile, oamenii plătesc mai ușor, firmele respiră, investițiile cresc, economia locală se mișcă mai bine, iar gradul de colectare poate deveni chiar mai bun.

Am spus de multe ori că, la Costești, problema nu este doar nivelul impozitelor, ci și modul în care se colectează, existând persoane care nu au plătit de ani de zile impozitele. Când colectarea nu funcționează cm trebuie, povara rămâne tot pe cei care plătesc corect și la timp.

Nu spun că orice reducere aduce automat mai mulți bani la buget. Ar fi neserios. Dar spun că o administrație responsabilă trebuie să aibă curajul să analizeze serios dacă nivelul actual al taxării este unul sănătos pentru oraș.

Tocmai de aceea am ridicat subiectul acum, nu în ultimele zile din decembrie. Nu vreau să mai ajungem să votăm taxele și impozitele pe repede înainte, sub presiunea unor consecințe administrative invocate în ultimul moment.

𝐀𝐯𝐞𝐦 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝟔 𝐥𝐮𝐧𝐢 𝐥𝐚 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭̦𝐢𝐞 pentru calcule, dezbatere și soluții.

𝐃𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐝𝐚𝐭𝐚̆, 𝐥𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐞.

𝐑𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢.

02/08/2026

𝐔𝐧 𝐦𝐢𝐜𝐫𝐨𝐛𝐮𝐳 𝐧𝐨𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐂𝐨𝐬𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢. 𝐎 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐨 𝐜𝐡𝐞𝐥𝐭𝐮𝐢𝐚𝐥𝐚̆.

𝐀𝐦 𝐢𝐧𝐢𝐭̦𝐢𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐨𝐯𝐚𝐭 𝐮𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐡𝐨𝐭𝐚̆𝐫𝐚̂𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐥𝐢𝐮𝐥 𝐋𝐨𝐜𝐚𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧 𝐚𝐜𝐡𝐢𝐳𝐢𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐧𝐨𝐮 𝐦𝐢𝐜𝐫𝐨𝐛𝐮𝐳 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐩𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐞𝐥𝐞𝐯𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐨𝐫𝐚𝐬̦𝐮𝐥 𝐂𝐨𝐬𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢.

Consider că este o investiție necesară și firească. În prezent, transportul școlar se realizează cu două microbuze care nu mai oferă garanțiile pe care copiii noștri le merită. 𝐔𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐞𝐥𝐞, 𝐚𝐜𝐡𝐢𝐳𝐢𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐜𝐮 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐚𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐏𝐫𝐢𝐦𝐚̆𝐫𝐢𝐚 𝐂𝐨𝐬𝐭𝐞𝐬̦𝐭𝐢, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐬 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐢̂𝐥 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚𝐭, 𝐜𝐚𝐧𝐝𝐢𝐝𝐚𝐭 𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚𝐫𝐞. 𝐂𝐞𝐥𝐚̆𝐥𝐚𝐥𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐢𝐫𝐢𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐚𝐭𝐚̆, 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐨 𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.

Nu cred că o asemenea investiție este peste posibilitățile bugetului local. De-a lungul anilor s-au găsit resurse pentru multe cheltuieli cu o utilitate discutabilă. Cu atât mai mult ar trebui să existe voință pentru o investiție care înseamnă siguranța copiilor și condiții decente pentru a ajunge la școală.

Cred că felul în care o comunitate își tratează copiii spune totul despre valorile sale. Iar atunci când vorbim despre transportul elevilor, primul criteriu nu trebuie să fie costul, ci siguranța. Sper ca acest proiect să primească susținerea necesară și să fie transformat cât mai curând în realitate.