22/06/2026
Despre asumare. Despre caractere.
Aud mult prea des în interiorul partidului discuții despre asumare, despre curaj și despre susținerea uneia dintre taberele nou formate în PNL.
Toți cei care mă cunosc și sunt implicați în această poveste știu că nu mi-am ascuns niciodată simpatia față de domnul Ilie Bolojan. În același timp, este la fel de cunoscut faptul că nu am fost niciodată printre apropiații și preferații doamnei Alina Gorghiu și nici printre cei care îi validau automat fiecare decizie. Între noi au existat, de-a lungul timpului, diferențe consistente de viziune, de priorități și de abordare a modului în care se face politică, cel puțin la nivel local, unde putea fierbe și oala mea. Nu am privit întotdeauna lucrurile prin aceeași lentilă și nu am considerat mereu că direcția aleasă este cea corectă. Și cred, fără cea mai mică ezitare, că nici astăzi nu se află de partea soluției corecte.
Dar nu despre relația mea politico-profesională cu doamna Gorghiu este vorba astăzi. Este vorba despre felul în care se face politica la noi și despre cât de selectivă este memoria unora.
Dacă trebuie să aleg cel mai de preț lucru pe care l-am câștigat în viața socială și politică, acela este libertatea. Libertatea de a spune ceea ce consider că trebuie spus, chiar și atunci când deranjează, și libertatea de a nu fi obligat vreodată să mint sau să mă mint. Toți cei care mă cunosc știu că atunci când am ceva de spus, spun. Când am argumente, le exprim, iar când consider că am dreptate și nimeni nu reușește să mă convingă că greșesc, nu tac doar pentru că tăcerea este mai comodă. În ultimii trei ani am avut suficiente motive și suficiente argumente pentru a-mi spune punctul de vedere și, slavă Domnului, mi l-am spus, uneori public, alteori în interiorul partidului, acolo unde astfel de discuții ar trebui să aibă loc cu adevărat.
La fel de bine se știe că nu pup în cur, indiferent al cui este curul respectiv, deși știu că cine nu practică acest tip de tandrețe socială are slabe șanse să urce pe scara politică și socială, dar îmi asum.
Diferența dintre mine și mulți dintre cei care astăzi descoperă brusc vocația disidenței este că, atunci când am avut obiecții, le-am formulat la momentul potrivit. Nu după ce s-a schimbat raportul de forțe, nu după ce vântul a început să bată din altă direcție și nici după ce a devenit sigur că aplauzele se vor muta în altă sală.
Doamna Gorghiu și echipa din jurul domniei sale conduc organizația de aproximativ trei ani. O fac astăzi exact în aceeași manieră în care au făcut-o și ieri, și alaltăieri. Cu toate acestea, până de curând, nu am auzit foarte multe voci curajoase ridicându-se în ședințe pentru a exprima opinii diferite. Dimpotrivă, de cele mai multe ori am asistat la recitaluri de admirație și la ode rostite de începusem să cred că ne-am reîntors în anii de glorie ai comunismului.
Deși era evident pentru aproape toată lumea că în acest partid contau cu adevărat doar câțiva oameni, iar dintre aceștia unul singur părea omniprezent, având impresia că dacă desfaci o conservă o să-l găsești înăuntru cu încă un consiliu de administrație în buzunar, foarte puțini au găsit atunci resursele morale pentru a spune ceea ce astăzi declară cu o impresionantă vehemență.
Spre deosebire de mulți, eu mi-am spus punctul de vedere atunci când am considerat că ceva este nedrept și tocmai de aceea nu mă apuc acum să latru precum un pechinez la vederea dulăului care se îndepărtează, rugându-mă să nu se întoarcă.
Pe de altă parte, aș recomanda și ceva mai multă măsură taberei de susținători ai doamnei Gorghiu în discursul despre excluderi și delicte de opinie. În ultimii trei ani, PNL Argeș a exclus oameni din partid într-un ritm care ne făcea uneori să ne întrebăm de unde mai avem membri. Așadar, un minim exercițiu de memorie nu ar strica nimănui.
P.S. Aceasta nu este o înțepătură la adresa echipei lui Mihai Coteț, în primul rând pentru faptul că din ea fac parte oameni pe care îi apreciez sincer. Dar nu e nici laudatio. Dacă voi avea ceva să le reproșez, nu cred că e cineva care să creadă că nu o voi face, dar o voi face direct, nu cu șoapte, nu pe furiș și nu în cor de bocitoare.
Este doar o observație despre metamorfoza spectaculoasă a unor purtători libidinoși de trenă, transformați peste noapte în revoluționari de profesie. Se știu ei care.
Ca să nu mai existe dubii.
Eu, Gabriel Tudor, vremelnic președinte al PNL Costești Argeș, susțin Ilie Bolojan! Sunt convins că este alegerea corectă pentru Partidul Național Liberal și spun acest lucru astăzi, înainte ca vreun vot să fi fost exprimat și înainte să știm în ce direcție se va înclina balanța, nu după ce se vor număra voturile, nu după ce se va vedea cine câștigă și nici după ce va deveni limpede în jurul cui trebuie să se strângă aplauzele și, din nou, vor apărea odele.
În același timp, refuz să îmi pun poalele în cap și nici nu voi participa la concursul de aruncat cu noroi în oameni alături de care am lucrat și cu care mi-am asumat să lucrez. Nu mi se pare un act de curaj să descoperi brusc defectele cuiva exact în ziua în care începe să piardă puterea.
