Avocat Tabrea Alexandru

11/06/2026

Astăzi, o doamnă m-a întrebat dacă mă ocup exclusiv de dreptul familiei. Întrebarea m-a făcut să zâmbesc, pentru că răspunsul este, în același timp, da și nu.

Nu, pentru că activitatea mea nu se rezumă la acest domeniu. Lucrez constant în litigii civile, în cauze patrimoniale, în dispute contractuale și comerciale, în dosare care vorbesc despre bani, proprietăți, obligații și riscuri.

Și totuși, într-un anumit sens, răspunsul este și da. Pentru că dreptul familiei ocupă un loc aparte în viața mea profesională, nu doar prin ponderea pe care o are în activitatea mea, ci prin felul în care mă provoacă intelectual și mă implică uman.
Poate fiindcă este una dintre puținele ramuri ale dreptului în care nu administrezi doar conflicte, ci pătrunzi în însăși materia din care este construită existența umană. Acolo nu găsești doar acte, înscrisuri și excepții procesuale, ci iubiri care s-au frânt, copii prinși între două lumi, orgolii care au crescut mai repede decât afecțiunea, promisiuni uitate și suferințe pe care nici cea mai bine redactată cerere de chemare în judecată nu le poate cuprinde pe deplin.
Dreptul familiei este domeniul care îi permite avocatului să fie mai mult decât un simplu tehnician al normei juridice. Îl obligă să înțeleagă oamenii, iar oamenii nu sunt niciodată simpli.

Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Întotdeauna am avut o anumită înclinație către argumentul șlefuit până la ultimul detaliu, către acea formă de frumusețe intelectuală pe care o poate avea un raționament bine construit. Iar dreptul familiei este locul în care rigoarea juridică și expresia umană se întâlnesc cel mai firesc.
Pentru că atunci când vorbești despre un copil, despre legătura dintre un părinte și fiul său, despre domiciliul unui minor sau despre felul în care o familie încearcă să supraviețuiască propriei destrămări, nu poți reduce totul la articole de lege și jurisprudență.
De aceea este, poate, cea mai stresantă și solicitantă ramură a dreptului, pe care însă continui să o iubesc. Pentru că îmi solicită mintea, fără să-mi permită să-mi abandonez sufletul. Pentru că mă obligă să fiu riguros, fără să-mi interzică sensibilitatea. Pentru că îmi amintește aproape zilnic că în spatele fiecărui dosar există o poveste, iar în spatele fiecărei povești există un om care speră să fie înțeles.

Așa că nu, nu fac doar dreptul familiei. Dar este, poate, singura ramură a dreptului care nu mă lasă să uit că, înainte de dosare, există oameni.

03/06/2026

D**a multi ani si sute de dosare de dreptul familiei, am inceput sa observ ceva ce nu mi-a spus niciun profesor in facultate si nu am gasit in niciun tratat.
Oamenii cred ca sufera din cauza despartirii. Uneori este adevarat dar, de cele mai multe ori, suferinta incepe cu mult inainte.
Incepe in acele seri aparent banale in care doi oameni adorm in fiecare seara la cativa centimetri unul de altul si la ani-lumină distanta înlăuntrul lor...
Incepe atunci cand discutiile devin exclusiv functionale, cand afectiunea este amanata pentru vremuri mai bune, cand fiecare presupune ca celalalt stie deja ce simte si nu mai este nevoie sa spuna.
Poate tocmai de aceea multe dintre familiile care ajung in instanta nu se destrama intr-o zi. Ele se erodeaza lent, aproape imperceptibil, asemenea unei stanci pe care marea o loveste ani la rand fara ca nimeni sa observe schimbarea de la o zi la alta.
Iar cand ruptura devine vizibila, oamenii sunt adesea convinsi ca problema s-a nascut atunci. Numai ca, de cele mai multe ori, ceea ce vedem in instanta nu este inceputul unei tragedii, ci ultimul ei capitol.

Poate ca acesta este si motivul pentru care, d**a aproape fiecare dosar, plec cu acelasi gand: cele mai importante lucruri din viata unui om nu se pierd brusc.
Ele se aduna in taceri atat de mici încat nimeni nu le observa pana cand devin de netrecut.

01/06/2026

01/06/2026

10/05/2026

Există o confuzie tristă, ipocrită și foarte comodă, care apare uneori după despărțiri: aceea că, dacă celălalt părinte își reface viața, propria ta responsabilitate față de copil se subțiază.

Că dacă în casa copilului apare un alt om, dacă lângă mama lui se așază cineva, dacă viața merge mai departe într-o formă care nu-ți mai convine, atunci tu poți face un pas înapoi. Că poți transforma orgoliul rănit în argument juridic, că poți confunda gelozia cu dreptatea. Că poți spune, cu o seninătate aproape indecentă: „dacă stă cu ei, să-l crească ei”.

Nu. Copilul nu este un obiect care se mută odată cu mobilierul afectiv al adulților. Copilul nu încetează să fie al tău pentru că iubirea dintre părinții lui s-a terminat. Nu devine mai puțin copilul tău pentru că în viața celuilalt părinte a apărut altcineva. Nu pierde dreptul la sprijin, la siguranță, la hrană, la haine, la școală, la medicamente, la o existență decentă doar pentru că adulții au obosit să se mai iubească frumos.

Pensia de întreținere nu este un tribut plătit fostei relații. Nu este un cadou făcut celuilalt părinte, nu este o contribuție la noua lui viață, nici o taxă de orgoliu, nici o amendă pentru despărțire, nici o răzbunare deghizată în obligație.

Pensia de întreținere este dreptul copilului. Atât de simplu, atât de limpede, și totuși atât de greu de acceptat de cei care, după despărțire, nu mai văd copilul ca pe o ființă, ci ca pe o prelungire a conflictului.

Un copil are nevoie de iubire, da. Dar are nevoie și de pantofi; de tandrețe, dar și de rechizite. Are nevoie de timp, dar și de tratamente, de haine, de mâncare, de stabilitate. Viața unui copil nu se plătește cu declarații patetice și nu se întreține cu resentimente.

Iar prezența unui alt om în casa copilului nu anulează părintele, îl radiază, îl exonerează. Nu îi suspendă numele, sângele, datoria sau răspunderea. Poți fi înlocuit într-o poveste de iubire. Nu poți fi înlocuit, prin simpla conveniență a supărării tale, în destinul propriului copil.

Fiecare om are dreptul să-și refacă viața. Să iubească din nou, să construiască din nou, să găsească liniște acolo unde cândva a fost zgomot.
Dar niciun adult nu are dreptul să facă din această libertate o pedeapsă pentru copil. Pentru că un copil nu trebuie să suporte nota de plată a orgoliilor noastre. Nu trebuie să devină victima contabilităților meschine dintre oameni care nu s-au mai putut iubi. Nu trebuie să fie pus să aleagă, să plătească, să tacă, să înțeleagă prea devreme lucruri pe care nici adulții nu le gestionează cu demnitate.

A fi părinte nu înseamnă doar să revendici drepturi când te doare absența copilului. Înseamnă să rămâi acolo nu doar cu numele, ci cu fapta.

La final, dincolo de despărțiri, de iubiri noi, de case schimbate și de orgolii rănite, rămâne un adevăr pe care niciun resentiment nu îl poate șterge: Copilul nu are fost părinte, are părinte.

Iar părintele rămâne părinte cu tot ceea ce înseamnă asta: drepturi, obligații, prezență, răspundere și maturitatea de a nu transforma durerea adultului în povară pentru copil. 🤗

22/04/2026

22/04/2026

Uneori, dreptul nu este doar o sumă de articole și alineate, ci o formă de protecție tăcută pentru cei care nu se pot apăra singuri.

Astăzi, încă o instanță a înțeles că autoritatea părintească nu este un titlu formal, ci o responsabilitate vie, care se exercită cu grijă, prezență și echilibru. Acolo unde unul dintre părinți a ales absența, conflictul sau dezinteresul, legea a ales, firesc, stabilitatea copilului.

Am obținut din nou exercitarea exclusivă a autorității părintești. ❤️

Nu pentru că excepția ar fi regula, ci pentru că, uneori, realitatea impune curajul de a o recunoaște: copilul are nevoie de un părinte care rămâne, nu de unul care apare.

Fiecare astfel de soluție nu este o victorie, ci o reparație, o așezare a lucrurilor acolo unde trebuiau să fie de la început.

Iar acolo unde interesul copilului o cere, excepția devine, pentru el, singura formă de normalitate.

08/04/2026

Când v-a întrebat cineva, ultima dată, dacă sunteți bine?

Nu în treacăt, din obișnuință sau complezență, ci cu răbdarea de a rămâne lângă un răspuns care nu vine imediat. Pentru că, de multe ori, trecem unii pe lângă alții grăbiți, prinși în propriile griji, în propriile dreptăți, în micile lupte care ne țin ocupați, și uităm cât de mult poate însemna, de fapt, o întrebare simplă.

Poate chiar dvs. ați spus, nu demult, că sunteți bine, deși nu erați chiar așa. Și ați fi avut nevoie ca cineva să mai rămână puțin lângă răspunsul dvs.

Și poate nu e întâmplător că, în mijlocul acestui zgomot, vin zilele astea. Săptămâna Mare nu schimbă lumea peste noapte, dar ne lasă, măcar pentru o clipă, șansa de a ne opri din grabă, din orgolii, din tot ce ne ține departe unii de alții, și de a ne întoarce puțin spre ceea ce contează.

Nici eu nu vă întreb direct pe fiecare dintre dvs., dar vă doresc, sincer, să fiți bine. Sărbători binecuvântate!

02/02/2026

Nu, poliția nu are voie să ia copilul „pe sus”. Nu înțeleg de unde practica asta, fără corespondent în lege!

Polițiștii nu au atribuții în executarea programelor de vizită. Nu sunt executori judecătorești! Nu pot lua un copil de la un părinte pentru a-l „preda” celuilalt, indiferent cine sună la 112 sau cât de convingător sună povestea.

Un program de vizită se execută exclusiv prin procedurile prevăzute de lege, nu prin intervenții improvizate și nu prin exces de zel.

Iar „primul weekend din lună” nu se rupe în bucăți.
Este weekendul care cuprinde toate zilele în care există programul stabilit prin hotărâre: nu se mută, nu se fragmentează, nu se adaptează după interesul unuia sau altuia. Deci nu, programul de vizită nu se fracționează după conveniențe.

Hotărârile judecătorești sunt de strictă interpretare.
Nu după emoții, nu după presiuni, nu după cine ajunge primul la telefon, nu după interpretările persoanelor neavizate.

Interesul superior al copilului nu se apără cu uniforma,
ci cu respectarea exactă a legii. Restul nu e aplicare a legii, este abuz.