Avocat Tabrea Alexandru

10/05/2026

Există o confuzie tristă, ipocrită și foarte comodă, care apare uneori după despărțiri: aceea că, dacă celălalt părinte își reface viața, propria ta responsabilitate față de copil se subțiază.

Că dacă în casa copilului apare un alt om, dacă lângă mama lui se așază cineva, dacă viața merge mai departe într-o formă care nu-ți mai convine, atunci tu poți face un pas înapoi. Că poți transforma orgoliul rănit în argument juridic, că poți confunda gelozia cu dreptatea. Că poți spune, cu o seninătate aproape indecentă: „dacă stă cu ei, să-l crească ei”.

Nu. Copilul nu este un obiect care se mută odată cu mobilierul afectiv al adulților. Copilul nu încetează să fie al tău pentru că iubirea dintre părinții lui s-a terminat. Nu devine mai puțin copilul tău pentru că în viața celuilalt părinte a apărut altcineva. Nu pierde dreptul la sprijin, la siguranță, la hrană, la haine, la școală, la medicamente, la o existență decentă doar pentru că adulții au obosit să se mai iubească frumos.

Pensia de întreținere nu este un tribut plătit fostei relații. Nu este un cadou făcut celuilalt părinte, nu este o contribuție la noua lui viață, nici o taxă de orgoliu, nici o amendă pentru despărțire, nici o răzbunare deghizată în obligație.

Pensia de întreținere este dreptul copilului. Atât de simplu, atât de limpede, și totuși atât de greu de acceptat de cei care, după despărțire, nu mai văd copilul ca pe o ființă, ci ca pe o prelungire a conflictului.

Un copil are nevoie de iubire, da. Dar are nevoie și de pantofi; de tandrețe, dar și de rechizite. Are nevoie de timp, dar și de tratamente, de haine, de mâncare, de stabilitate. Viața unui copil nu se plătește cu declarații patetice și nu se întreține cu resentimente.

Iar prezența unui alt om în casa copilului nu anulează părintele, îl radiază, îl exonerează. Nu îi suspendă numele, sângele, datoria sau răspunderea. Poți fi înlocuit într-o poveste de iubire. Nu poți fi înlocuit, prin simpla conveniență a supărării tale, în destinul propriului copil.

Fiecare om are dreptul să-și refacă viața. Să iubească din nou, să construiască din nou, să găsească liniște acolo unde cândva a fost zgomot.
Dar niciun adult nu are dreptul să facă din această libertate o pedeapsă pentru copil. Pentru că un copil nu trebuie să suporte nota de plată a orgoliilor noastre. Nu trebuie să devină victima contabilităților meschine dintre oameni care nu s-au mai putut iubi. Nu trebuie să fie pus să aleagă, să plătească, să tacă, să înțeleagă prea devreme lucruri pe care nici adulții nu le gestionează cu demnitate.

A fi părinte nu înseamnă doar să revendici drepturi când te doare absența copilului. Înseamnă să rămâi acolo nu doar cu numele, ci cu fapta.

La final, dincolo de despărțiri, de iubiri noi, de case schimbate și de orgolii rănite, rămâne un adevăr pe care niciun resentiment nu îl poate șterge: Copilul nu are fost părinte, are părinte.

Iar părintele rămâne părinte cu tot ceea ce înseamnă asta: drepturi, obligații, prezență, răspundere și maturitatea de a nu transforma durerea adultului în povară pentru copil. 🤗

22/04/2026

22/04/2026

Uneori, dreptul nu este doar o sumă de articole și alineate, ci o formă de protecție tăcută pentru cei care nu se pot apăra singuri.

Astăzi, încă o instanță a înțeles că autoritatea părintească nu este un titlu formal, ci o responsabilitate vie, care se exercită cu grijă, prezență și echilibru. Acolo unde unul dintre părinți a ales absența, conflictul sau dezinteresul, legea a ales, firesc, stabilitatea copilului.

Am obținut din nou exercitarea exclusivă a autorității părintești. ❤️

Nu pentru că excepția ar fi regula, ci pentru că, uneori, realitatea impune curajul de a o recunoaște: copilul are nevoie de un părinte care rămâne, nu de unul care apare.

Fiecare astfel de soluție nu este o victorie, ci o reparație, o așezare a lucrurilor acolo unde trebuiau să fie de la început.

Iar acolo unde interesul copilului o cere, excepția devine, pentru el, singura formă de normalitate.

08/04/2026

Când v-a întrebat cineva, ultima dată, dacă sunteți bine?

Nu în treacăt, din obișnuință sau complezență, ci cu răbdarea de a rămâne lângă un răspuns care nu vine imediat. Pentru că, de multe ori, trecem unii pe lângă alții grăbiți, prinși în propriile griji, în propriile dreptăți, în micile lupte care ne țin ocupați, și uităm cât de mult poate însemna, de fapt, o întrebare simplă.

Poate chiar dvs. ați spus, nu demult, că sunteți bine, deși nu erați chiar așa. Și ați fi avut nevoie ca cineva să mai rămână puțin lângă răspunsul dvs.

Și poate nu e întâmplător că, în mijlocul acestui zgomot, vin zilele astea. Săptămâna Mare nu schimbă lumea peste noapte, dar ne lasă, măcar pentru o clipă, șansa de a ne opri din grabă, din orgolii, din tot ce ne ține departe unii de alții, și de a ne întoarce puțin spre ceea ce contează.

Nici eu nu vă întreb direct pe fiecare dintre dvs., dar vă doresc, sincer, să fiți bine. Sărbători binecuvântate!

07/04/2026

25/03/2026

Azi dimineață m-am trezit plângând. Am visat-o pe „bica” mea.

Nu ca pe o simplă amintire, nu ca pe un exercițiu de nostalgie, ci ca pe o prezență reală, firească, așa cm o știam. Diferența era că, de data aceasta, nu mai eram copilul care primește. Eram eu, cel de acum, cu toate lucrurile construite între timp, și, pentru prima dată, eram în poziția de a-i da înapoi.

Nu pentru că ar fi avut nevoie. Ci pentru că, în sfârșit, aș fi putut.

Există un adevăr pe care îl înțelegi mai târziu decât ți-ai dori: sunt forme de grijă și de sacrificiu care nu se cer niciodată restituite și care, tocmai din acest motiv, rămân undeva în tine ca un circuit deschis. Nu din vină, ci dintr-o formă de recunoștință care nu și-a găsit momentul.

Și, poate fără să-ți dai seama, ajungi să încerci să închizi acel cerc în altă parte.

Nu întorcând lucrurile acolo de unde au venit, pentru că nu mai ai cum, ci în felul în care alegi să fii mai departe. Poate că maturitatea nu înseamnă să închizi toate cercurile și să ajungi la un echilibru perfect, ci să accepți că unele rămân deschise și că responsabilitatea ta nu este să le forțezi să se închidă, ci să le dai, în timp, un sens real.

Nu știu dacă visul a fost despre trecut. Dar știu sigur că este despre felul în care aleg să trăiesc de aici înainte

10/03/2026

Uneori, după o consultație, rămân câteva clipe în liniște și mă întreb:

Sunt avocat… sau psiholog?

Pentru că în dreptul familiei oamenii nu vin doar cu probleme juridice. Vin cu vieți care se destramă încet, aproape imperceptibil. Cu promisiuni care nu s-au rupt într-o zi anume, ci s-au stins, puțin câte puțin, în tăceri lungi.

Vin cu copii care privesc lumea de pe o punte fragilă, întinsă între doi părinți care nu mai știu cm să fie împreună.

Pe biroul meu ajung acte; dar în realitate, ajung povești.
Povești despre iubire care s-a transformat în oboseală.
Despre speranțe care nu au mai găsit drum înapoi.

Și, uneori, consultația nu începe cu o întrebare juridică.
Începe cu o propoziție scurtă, spusă aproape în șoaptă:

„Nu mai pot.”

Atunci înțelegi ceva ce nu apare în niciun cod și în nicio doctrină: în dreptul familiei nu aperi doar drepturi, aperi fragmente din viața oamenilor.

Și poate tocmai de aceea dreptul familiei este, uneori, cea mai umană ramură a dreptului.

07/03/2026

Înainte să învăț ce e lumea, am învățat ce e iubirea.
Și iubirea avea chipul ei. Mama. 🌷❤️

Pentru că se apropie 8 martie, vreau să fac o mărturisire...

Când eram mic, credeam că mama este cea mai frumoasă femeie din Univers. Ochii ei blânzi, senini ca cerul, erau stelele mele călăuzitoare, iar mâinile ei aripi care mă ridicau de fiecare dată când cădeam. Timpul a trecut, viața și-a scris paginile, dar un lucru a rămas neschimbat: cred cu toată ființa mea că frumusețea ei nu s-a stins, ci a devenit și mai puternică, pentru că izvorăște din suflet.

N-a avut noroc de o sănătate de fier, dar a avut o inimă de oțel. A iubit, a dăruit, a suferit, a iertat… și, dincolo de toate, a rămas aceeași ființă minunată, acea voce caldă ce emană doar empatie, bunătate și optimism. Sunt departe de ea, iar ea e singură, dar nu există distanță care să frângă legătura dintre noi.

Mamă… un cuvânt atât de simplu, dar încărcat afectiv până la refuz! În el se ascunde sacrificiul mut, lacrima neștiută, nopțile albe, brațele mereu deschise. În el se ascunde toată dragostea lumii!

În proximitatea zilei de 8 Martie, îți trimit toată iubirea mea! Pentru tine, mamă, pentru toate mamele care sunt acolo, chiar și atunci când nimeni nu le vede, chiar și atunci când uităm să le spunem cât de mult înseamnă pentru noi!

🌹🌺🌷🌸🌼

25/02/2026

Ani la rând am spus în instanță că interesul superior al copilului nu este o formulă decorativă, ci o realitate vie, fragilă, care cere curaj atunci când situația o impune.

Deși am multe soluții bune, nu obișnuiesc să le expun; totuși soluțiile rare pe plan jurisprudențial, merită puse în lumină. Recent, s-a finalizat în primă instanță o speță deosebită în care, dincolo de acuzații reciproce și retorică inflamată, miza reală era siguranța a doi copii.

Instanța a dispus o soluție care nu este una uzuală, mai ales când vorbim despre copii care nu mai sunt foarte mici: programul de legături personale se va desfășura în prezența mamei sau a unui reprezentant al DGASPC.
Este o măsură atipică, și tocmai de aceea necesară.
Când există probe grave, nu este suficient să invoci drepturi părintești în abstract. Drepturile nu pot fi exercitate în afara responsabilității și a echilibrului.

În cauză s-a încercat, previzibil, o strategie de simetrie: dacă unul este acuzat, să fie acuzați amândoi. Dacă există umbre, să fie proiectate în toate direcțiile. S-a încercat conturarea aceleiași imagini și despre clienta mea.

Doar că instanța nu judecă ecouri, ci ia sub lupă probe, iar probele nu au susținut această echivalare forțată.
Ordonanța președințială este, prin natura ei, o procedură de urgență. Nu rezolvă definitiv conflictele, dar poate pune un cadru de siguranță acolo unde vulnerabilitatea nu își permite experimente.

În dreptul familiei, forța nu înseamnă să ridici vocea.
Înseamnă să reușești să convingi că protecția este mai importantă decât orgoliul; tocmai soluțiile mai puțin obișnuite sunt cele care arată că instanța a înțeles cu adevărat situația particulară a cauzei.

23/02/2026

Toată viața am alergat, nu cu pașii, ci cu ființa întreagă, după diplome care să-mi ateste valoarea, după note de zece care să-mi liniștească îndoiala, după perfecțiune ca după o frontieră care, odată atinsă, îmi promitea pacea. Am alergat după cazuri câștigate ca și cm fiecare hotărâre favorabilă ar fi putut acoperi, măcar pentru o vreme, acel gol surd care îți șoptește că nu ești suficient.
Am scris mult. Am scris cu rigoare, cu nerv, cu dorința de a convinge și de a impresiona, am șlefuit fraze ca pe niște arme fine, crezând că, dacă argumentul meu este impecabil, poate și eu voi deveni, în sfârșit, impecabil. Dar în spatele fiecărei pledoarii era un copil care muncea din greu să scape de rușinea de a nu fi destul.

Am urcat profesional cu răni în tălpi și noduri în gât, cu ambiția ca pe un bici discret și cu orgoliul ca pe o armură lucioasă. Mi-am cumpărat casă, mi-am așezat în jur obiecte frumoase, am călătorit, am bifat locuri și realizări, am construit o viață care, privită din exterior, părea solidă, admirabilă, poate chiar exemplară. Și, în tăcerea dintre două termene, mi-am subrezit un pic chiar și sănătatea. Am pus problemele altora înaintea nevoilor mele, am tratat oboseala ca pe un detaliu minor, am ignorat semnalele corpului ca și cm ar fi fost simple obiecțiuni procedurale.

În copilărie, am avut o familie frumoasă, un echilibru pe care îl credeam indestructibil, până când viața a decis să-mi arate cât de fragil este tot ceea ce nu îngrijești cu adevărat. Divorțul nu a fost doar o ruptură juridică; a fost o fisură adâncă în identitate, o despărțire care a avut ecou mult dincolo de un act semnat. Iar în urma acelei prăbușiri am fost despărțit de persoana pe care o iubeam cel mai tare: mama mea.

Mama mea, care se îmbolnăvise. Mama mea, care nu era doar un om în viața mea, ci centrul gravitațional al universului meu afectiv. Spun uneori în instanță expresia aceasta "mama este centrul Universului oricărui copil” și poate, pentru unii, sună ca o exagerare retorică, ca un artificiu menit să încline balanța. Dar nu este o figură de stil, ci o mărturie. Este felul meu de a spune că, dincolo de coduri și articole, există iubiri care ne țin în picioare și absențe care ne dezmembrează.

Oricât de sus am ajunge, oricât de impecabil ne-am construi cariera, oricât de mult am munci până la epuizare, adevărul rămâne acesta: sub discursurile articulate, purtăm cu toții slăbiciuni, purtăm cu toții traume, purtăm cu toții istorii care nu apar în CV. Succesul nu ne face invincibili; ne face, cel mult, mai abili în a ascunde ceea ce doare.

Iar poate că adevărata maturitate nu este să câștigi tot, ci să ai curajul de a recunoaște că ai fost, la rândul tău, rănit. Că ai alergat prea mult, că ai confundat performanța cu vindecarea. Că ai crezut, pentru prea mult timp, că valoarea se cântărește în rezultate, când, de fapt, ea se măsoară în capacitatea de a rămâne om, chiar și atunci când viața te dezbracă de armură.

Aceasta nu este o pledoarie pentru slăbiciune. Este o pledoarie pentru adevăr. Pentru umanitate, pentru curajul de a spune că, dincolo de reușite, suntem fragili; și tocmai de aceea, profund umani.

02/02/2026

Nu, poliția nu are voie să ia copilul „pe sus”. Nu înțeleg de unde practica asta, fără corespondent în lege!

Polițiștii nu au atribuții în executarea programelor de vizită. Nu sunt executori judecătorești! Nu pot lua un copil de la un părinte pentru a-l „preda” celuilalt, indiferent cine sună la 112 sau cât de convingător sună povestea.

Un program de vizită se execută exclusiv prin procedurile prevăzute de lege, nu prin intervenții improvizate și nu prin exces de zel.

Iar „primul weekend din lună” nu se rupe în bucăți.
Este weekendul care cuprinde toate zilele în care există programul stabilit prin hotărâre: nu se mută, nu se fragmentează, nu se adaptează după interesul unuia sau altuia. Deci nu, programul de vizită nu se fracționează după conveniențe.

Hotărârile judecătorești sunt de strictă interpretare.
Nu după emoții, nu după presiuni, nu după cine ajunge primul la telefon, nu după interpretările persoanelor neavizate.

Interesul superior al copilului nu se apără cu uniforma,
ci cu respectarea exactă a legii. Restul nu e aplicare a legii, este abuz.