23/05/2026
În ultima vreme ne-am confruntat cu un număr tot mai mare de cereri de asistență juridică în cauze penale.
Deși am evitat mereu această latură a dreptului, inclusiv din cauza abuzurilor și a tendinței de a dispune condamnări cu prea mare ușurință, pe ideea că „este mai bine să prevenim decât să reparăm”, am ajuns să constat că, de multe ori, nu mai vorbim despre o veritabilă prezumție de nevinovăție, ci despre o veritabilă prezumție de vinovăție, în care inculpatul este pus în situația de a-și demonstra nevinovăția în fața unor false acuzații (fiind uneori aproape imposibil – probatio diabolica).
Am fost neplăcut surprins să constat cât de mult s-a îndepărtat practica de principiile pe care pretindem că le respectăm. Codul penal și normele procesual penale au fost modificate tocmai pentru a institui un sistem de garanții menit să prevină erorile judiciare, însă acest sistem a fost afectat de multe modificări neunitare și de o practică tot mai puțin preocupată de protejarea libertăților individuale.
În dreptul penal este relativ ușor să construiești aparența unei vinovății pornind de la informații incomplete sau trunchiate și să creezi, prin simple asocieri ori erori cognitive, impresia că o persoană „probabil” a făcut ceva. Un exemplu simplu, pe înțelesul tuturor: dacă o persoană s-a aflat într-un anumit context sau a avut legături cu cineva cercetat, apare imediat suspiciunea că ar fi implicată. O suspiciune care la nivel psihologic și prin construcții sofistice ajunge să devină un adevăr în mintea judecătorului și a societății. Uneori, simpla asociere devine aproape suficientă pentru ca acea persoană să fie privită ca vinovată sau complice.
Până nu de mult, urmărirea penală reprezenta partea nepublică a procesului tocmai pentru a nu afecta nejustificat libertatea, imaginea și demnitatea persoanelor cercetate. Acum, defilăm cu dosarele în fața camerelor fiind supuse dezbaterii publice înainte ca instanța să se pronunțe definitiv, iar imaginea creată de presă și de oprobiul public nu mai poate fi reparată nici măcar printr-o soluție de achitare.
„Adevărul naște sceptici”, iar opinia publică va continua să creadă că presa a avut dreptate și că soluția de achitare a fost pronunțată „din cauza” avocatului, iar nu „datorită” eforturilor sale pentru respectarea garanțiilor procesuale.
În mod paradoxal, până și soluția de achitare a ajuns să fie privită, de multe ori, ca un fapt negativ, ca un eșec al statului ori chiar ca rezultat al unei influențe politice, și nu ca expresia firească a prezumției de nevinovăție.
Este esențial ca o condamnare să fie pronunțată exclusiv pe baza unor probe certe, întrucât doar astfel poate să fie protejată libertatea cetățenilor. În lipsa unor standarde reale de probă, dreptul penal riscă să devină un instrument represiv îndreptat inclusiv împotriva celor nevinovați sau împotriva celor percepuți drept incomozi sistemului.
Însetați de ideea de dreptate și de dorința de a combate corupția, uităm uneori de ce aceste reguli există. Pentru unii cerem aplicarea strictă a garanțiilor legale, iar pentru alții (pe care îi considerăm deja vinovați) tolerăm derogări de la aceleași principii, sub ideea că „dacă nu a făcut asta, sigur a făcut altceva”.
Nu se poate! Toți cetățenii trebuie să beneficieze de același tratament în fața legii.
Așa cm am spus și în fața instanței, legea prevede clar că o condamnare poate exista doar atunci când vinovăția este dovedită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Condamnarea trebuie să existe atunci când judecătorul știe, pe baza probelor, ce s-a întâmplat în realitate, nu atunci când se presupune (crede) ce s-a întâmplat.
Nu încerc prin acest mesaj să mă poziționez de o parte sau de alta a baricadei. Sunt însă revoltat de faptul că, după atâția ani în care vorbim despre garanții constituționale și drepturi fundamentale, constatăm că unele dintre ele rămân, în practică, simple concepte teoretice.
Ca avocați, avem obligația de a veghea la respectarea drepturilor cetățenilor și de a preveni erorile judiciare. Într-un stat de drept, regula trebuie să fie libertatea, iar lipsirea de libertate — excepția. Nimeni nu ar trebui condamnat pe baza emoției, a aparențelor sau a presupunerilor, ci exclusiv pe baza unor probe reale și concludente.
