04/09/2026
„Uitați ce s-a întâmplat în Occident. Asta ne așteaptă și pe noi.”
Acesta este, de fapt, argumentul pe care îl aud tot mai des despre imigrație. Nu neapărat că România ar avea astăzi problemele Franței, Germaniei sau Suediei, ci că vedem acolo rezultatul final și, dacă nu „ne trezim”, mai devreme sau mai târziu vom ajunge în același punct. La prima vedere pare chiar rezonabil: evident că trebuie să învățăm din experiența altor state. Problema apare când din „s-a întâmplat acolo” ajungem, fără verigile intermediare, la „deci se va întâmpla și aici”.
Experiența altor țări poate identifica un risc și poate justifica măsuri preventive. Nu demonstrează însă nici probabilitatea, nici inevitabilitatea acelui risc în România. Pentru asta trebuie să arătăm că variabilele relevante sunt comparabile: amploarea și tipul imigrației, structura demografică, țările de origine, generațiile succesive de imigranți, politicile de integrare, segregarea, accesul la piața muncii și condițiile socioeconomice. În lipsa acestei demonstrații avem o combinație de falsă analogie și slippery slope: Franța a ajuns în punctul X, România are și ea imigranți, deci România se îndreaptă spre X. Tocmai ceea ce lipsește dintre aceste propoziții este demonstrația cauzală.
Și ar trebui să fim atenți și la termenii pe care îi folosim. În România, „străin”, „migrant”, „refugiat” și „imigrant ilegal” sunt amestecate frecvent până când par să descrie aceeași categorie. Faptul că vedem mai mulți nepalezi, srilankezi sau bengalezi lucrând în România nu demonstrează că asistăm la reproducerea fenomenului imigrației ilegale din alte state. Dacă vrem o dezbatere serioasă, primul pas este să nu schimbăm categoria statistică prin retorică.
Apoi ajungem la criminalitate, unde standardul de seriozitate ar trebui să fie și mai ridicat. Dacă afirmația este „poate acum nu avem problema, dar imigrația va produce mai multă infracționalitate”, atunci trebuie demonstrată relația pe care se bazează predicția. Nu este suficient să găsim infracțiuni comise de imigranți în Paris, Berlin sau Stockholm. Asta demonstrează că există imigranți care comit infracțiuni, lucru absolut banal din punct de vedere statistic. Întrebarea relevantă este dacă imigrația determină o creștere a ratei criminalității. Iar aici contează ratele, populația de referință, vârsta, sexul, statutul socioeconomic și ceilalți factori care pot explica diferențele. Numărătorul fără numitor rămâne una dintre cele mai eficiente metode de a transforma statistica în propagandă.
Există, de altfel, cercetare europeană relevantă. Studiul „Do migrants bring crime? A cross-national panel study of Europe, 2008–2023”, publicat în 2026 în International Journal of Law, Crime and Justice, analizează 33 de țări europene folosind date Eurostat. După controlarea diferențelor dintre state și a evoluției în timp, autorii nu identifică o relație structurală semnificativă statistic între imigrație și categoriile de criminalitate analizate. Asta nu înseamnă că imigrația nu poate produce probleme în anumite contexte sau că Occidentul nu a făcut greșeli serioase de politică publică. Înseamnă însă că saltul de la „există infracțiuni comise de imigranți” la „imigrația produce criminalitate și asta ne așteaptă și pe noi” are nevoie de dovezi, nu de certitudini rostite mai apăsat.
Iar noi, românii, avem un motiv suplimentar să înțelegem diferența. Ani întregi ne-am revoltat când o infracțiune comisă de un român în Italia devenea o poveste despre „români”. Atunci înțelegeam perfect că fapta individului nu poate fi transferată asupra întregului grup și ceream să nu fim transformați într-o categorie suspectă prin generalizare. Exact același standard trebuie să-l aplicăm acum nepalezului, bengalezului sau sirianului din România. Altfel nu avem un principiu, ci doar privilegiul temporar de a fi noi majoritatea.
Dar dincolo de logică și statistici, cred că aici există și o problemă de responsabilitate a discursului public. Când ai o tribună publică, nu ar trebui să vorbești despre grupuri întregi de oameni cu aceeași lejeritate cu care comentezi un meci. Cuvintele repetate suficient de des construiesc percepții, iar percepțiile pot transforma oameni perfect integrați, care muncesc legal lângă noi, într-o categorie percepută colectiv drept amenințare. Cu cât afirmația pe care o faci are potențialul de a produce teamă, ostilitate sau stigmatizare, cu atât obligația de a o susține cu date ar trebui să fie mai mare, nu mai mică.
Seriozitatea discursului public înseamnă tocmai capacitatea de a ține simultan două idei în minte: da, România trebuie să învețe din greșelile altor state și să prevină din timp probleme reale; nu, asta nu ne dă dreptul să prezentăm drept certitudine o predicție pe care datele nu o susțin. Putem discuta despre controlul frontierelor, capacitatea de integrare, criteriile imigrației economice, respectarea legii și expulzarea celor care o încalcă fără să construim o prezumție de periculozitate în jurul unei naționalități.
Pentru că există o diferență enormă între prudență și panică, între prevenție și stigmatizare, între analiza unui risc și exploatarea lui politic sau mediatic. Un discurs public responsabil nu neagă riscurile, dar nici nu le inventează, nu le exagerează și nu transformă posibilul în inevitabil doar pentru că inevitabilul produce mai multe reacții.
În politică publică, faptul că un scenariu este posibil este un motiv foarte bun să îl studiezi și, dacă datele o justifică, să îl previi. Nu este dovada că acel scenariu este probabil și cu atât mai puțin că este inevitabil.
Responsabilitatea începe exact în spațiul dintre „se poate întâmpla” și „se va întâmpla”. Pentru că acel spațiu ar trebui umplut cu date, nu cu frică.
Xenofobia nu salvează România.
