25/10/2019
Angajatorii amenință că odată cu creșterea salariului minim, o parte din companii pleacă din România. (https://bit.ly/2QlxiIP). În fiecare an, cu fiecare mărire anunțată a salariului minim se anunță și apocalipsa.
Numai că, de obicei, după câteva luni de la adoptarea măsurii, constatăm că se mai creează câteva zeci de mii de locuri de muncă.
Orice discuție despre creșterea salariilor este automat însoțită de referirea la productivitate și punerea sub semnul întrebării a măsurii ca fiind nejustificată. Este o abordare nu numai simplistă, cât și falsă. Haideți să vedem cu cifre cm stau lucrurile:
- In primul rând, creșterea productivității în România a fost vizibil mai accelerată decât creșterea remunerării. Între 2010 și 2017, nivelul productivității reale a muncii a crescut cu 36%, în timp ce remunerarea salariaților a crescut cu doar 20%. Chiar dacă decalajul s-a mai redus începând cu 2016, productivitatea a crescut cu mult mai mult decât salariile.
- In al doilea rând, diferențele de costuri cu forța de muncă din alte țări (care de fapt sunt în creștere peste tot în Europa), România este în continuare foarte competitivă, existând marjă pentru creșterea salariilor. În 2008, costul total al unei ore de muncă era de 17,8 lei, în timp ce valoarea adăugată produsă pentru o oră de muncă era de 23,5 lei. În 2017, costul mediu al orei de muncă a crescut la 29,2 lei, dar valoarea adăugată a crescut la 47 lei. Astfel, raportul între productivitate și cost este la un nivel foarte ridicat față de perioada precriză (161% în 2017 față de 132% în 2008) ceea ce arată că productivitatea a continuat să crească accelerat.
- În al treilea rând, de la un punct încolo, menținerea salariilor mici blochează creșterea productivității. Câteva studii pe eșantioane mari de țări au stabilit că cu cât cresc mai mult salariile reale cu atât crește și productivitatea reală (https://bit.ly/2JIbxka). Invers nu este valabil însă, creșterile de productivitate nu duc la creșteri de salarii și este nevoie în consecință de măsuri care să le impună.
Dacă aplicăm principiul că salariile urmează productivitatea atunci nu putem ignora un aspect important: costul mediu orar al forței de muncă este în România de aproximativ 5 ori mai mic decât media UE, în timp ce productivitatea orară a muncii în România este de 56% din media UE.
Acest decalaj este foarte mare, chiar și în condițiile în care indicatorii de productivitate a muncii și profitabilitate a firmelor subestimează în mod sistematic contribuția economică a salariaților din România, datorită faptului că multe companii multinaționale practică mecanisme de planificare fiscală agresivă, care deplasează în exeriorul României mare parte din valoarea adăugată obținută aici.
Dacă reprezentanții Camerei de Comerț şi Industrie Româno-Germane sunt preocupați, așa cm afirmă, de competitivitatea sectoarelor și a regiunilor și abordarea diferențiată a acestora, atunci de ce refuză să negocieze și să încheie contracte colective la nivelul sectoarelor de activitate sau chiar în unele dintre companiile membrilor pe care îi reprezintă?
De ce se opun modificării legislației muncii (pe care tot ei au impus-o în România) și blochează un mecanism care ar putea reglementa condițiile de muncă și salarizare “diferențiat”, în funcție de specificul fiecărui sector de activitate?
Este mai simplu, ca investitor, să ceri totul de la Guvern? Subvenții, facilități și scutiri de impozite, dar și “să investească masiv şi urgent în educaţia profesională”. Pe banii cui? Tot ai micilor contribuabili, în majoritate lucrători, deja suprataxați. Forța de muncă calificată a fost alungată în mare măsură chiar de către angajatori, care i-au plătit și tratat incorect pe salariați în raport cu valoarea reală a contribuției lor. Aceiași investitori, care au demolat sistemul echilibrat de relații industriale care exista în România înainte de 2011.
Despre raportul dintre salarii și productivitate vezi și https://bit.ly/2zvHBCR
Sursa datelor: Situația salariaților, 2018, Syndex România, pag. 54-58 (disponibil aici: https://bit.ly/2D9I0yD)
