25/09/2021
Vintilă Dongoroz a intrat in Baroul Ilfov in anul 1915. De avocatura interbelică nu ne despart doar 100 de ani, ci distanțele care se cască între generațiile care iau lucrurile în serios, în timp ce altele se complac în superficialitate.
Vă las pe voi să găsiti diferentele intre portrete. Portretul lui Vintila Dongoroz este văzut prin lupa lui Sorin Negruzi.
"Cu înfățișarea sa totdeauna de un calm apolonic,
cu părul prematur pudrat de anii de neobosită muncă intelectuală, cu distincția ținutei sale, Vintilă Dongoroz pare un marchiz dela curtea vreunuia din Ludovicii Franței.
Apariția sa contrastează cu vulgaritatea inevitabilă a acestei imense uzine în care se frământă și se prefac în drepturi și obligații, toate patimile și toate suferințele omenești, și care se numește, expresie ce rămâne pretutindeni și veșnic un desiderat, «Palatul de Justiție».
Acestei distincțiuni exterioare, ca o confirmare a unor legi imanente, îi corespunde cel mai desăvârșit echilibru interior.
Rareori, în această spinoasă profesie în care spiritul este nevoit să fie totdeauna treaz până la surescitare, în care nervii sunt încordați în așteptări fără sfârșit, în emoții nemărturisite și mai cu seamă în obligațiunea profesională de a asculta tot ce și cât se poate spune într’o pledoarie dincolo sau dincoace de limitele problemei în discuție, sau chiar de limitele înțelegerii unei probleme, rareori acest echilibru poate fi de o stabilitate atât de perfectă ca la Vintilă Dongoroz.
Am văzut la bară talente amețitoare; am văzut inteligențe vii și ascuțite ca vârfuri de ace; am văzut aglomerări de cunoștințe ca în rafturile unei biblioteci; am văzut la ce perfecțiune poate ajunge verva caustică exersată în lupta judiciară și la ce subtilități poate ajunge mintea omenească în construcțiunile abstracte ale dreptului. Dar totdeauna am avut impresia incompletului, a nesiguranței, a desechilibrului. Fraza în dauna sensului; verva în dauna seriozității; cunoștințele în dauna metodei și a clarității; subtilitățile în dauna adevărului.
Totdeauna am avut impresia penibilă a sacrificării acestui adevăr.
Căci în disciplina, în care fundamentul stă în cele cinci cuvinte clasice «la forme emporte le fond», adevărul etern și unic este obligat să cedeze pasul celuilalt adevăr variabil în timp și spațiu, adevărul juridic emanând din formă și probă, și acesta din urmă cedează și el cu ușurință pasul erorii, când avocatul nu știe să facă cele două adevăruri sa se suprapună.
Prezența la bară a lui Vintilă Dongoroz creiază spontan acea atmosferă de securitate și încredere în știința dreptului care lipsește din nefericire de multe ori din pretoriile instanțelor. De câte ori l-am auzit pledând, mi-au revenit în minte cuvintele decanului francez: «Nu există procese mari sau mici, ci numai avocați mari sau mici…».
Este suficientă într’adevăr apariția sa la bară, pentru ca procesul să devină, daca nu mare, cel puțin interesant.
Preocuparea de adevăr, pe care prodigioasa-i pregătire îl face să-l seziseze și să-l expună cu o claritate remarcabilă, face ca desbaterile la care participă să devina ori când academice; faptele cele mai banale să se sublinieze în probleme de drept; pledoaria să devină o conferință, iar soluțiile să pună nu numai instanța dar - în intimitatea sa nemărturisită - și pe adversar.
Acestor calități profesionale li se adaogă într’o sinteză armonică aceea ce lipsește atâtor intelectuali, în special la noi, un caracter tot atât de distins ca și înfățișarea sa"
