21/05/2013
Divorțul – cazier emoțional
Divorțul este una dintre cele mai simple spețe din punct de vedere juridic. Emoțional însă, este una dintre cele mai complicate. Aceasta este opinia pe care am auzit-o adeseori de la avocații care preiau astfel de cazuri.
Din punct de vedere afectiv, divorțul este dificil atât pentru avocați și pentru judecători, cât mai ales pentru soți și copii. Partenerii se simt traumatizați, iar emoțiile contradictorii și incertitudinea pun stăpânire pe cei doi. Adeseori, soțul care inițiază divorțul este stăpânit atât de frică, cât și de un sentiment de eliberare, de nerăbdare, furie, dubiu și un sentiment acut de vinovăție [1]. Partenerul căruia i se intentează divorțul poate intra în stare de șoc, simte că e trădat, are sentimentul pierderii controlului asupra propriei vieți, se victimizează, îi scade stima de sine, îi crește sentimentul de nesiguranță și furie, iar sentimentul de răzbunare alternează cu dorința de împăcare [1].
În ceea ce-i privește pe copii, studiile efectuate pe aproximativ 80000 de persoane arată că nu atât divorțul, cât conflictele și violența din familie, alcoolismul ca mijloc de refulare al părinților și interacțiunile problematice părinte-copil sunt acele componente ale divorțului care afectează cu adevărat copilul pe termen lung [2]. De aici se desprinde o importantă concluzie: dacă părinții vor colabora pe durata divorțului și după finalizarea lui, astfel încât să evite interacțiunile violente și să cultive o atmosferă de cooperare, copiii vor trece mult mai ușor peste acest eveniment nefericit din viața lor.
Medierea – modalitatea propice colaborării între părinți
Medierea efectuată în cadrul unui divorț aduce beneficii reale atât pentru soți, cât și pentru copii. Studiile efectuate după 10 ani de la divorț arată că acei copii ai căror părinți au divorțat apelând la mediere mențin o legătură stabilă și se văd mult mai des cu celălalt părinte, comunică mai frecvent la telefon, iar părintele separat este considerat un părinte mai bun de către părintele care a rămas cu copilul [3]. Concret, după 10 ani de la divorț prin mediere față de cei care au mers direct în instanță, de 3 ori mai mulți copii se văd săptămânal cu celălalt părinte, de 4 ori mai mulți copii au comunicat cu părintele separat la telefon, iar conform evaluărilor făcute de către părintele care a rămas cu copilul, celălalt părinte a fost mai implicat, mai atent și mai prezent în viața copilului [3]. Același studiu arată că efectele benefice obținute prin mediere se datorează:
momentului când se apelează la mediere, adică chiar la început; în acest fel se preîntâmpină degradarea relației și crește disponibilitatea de a colabora datorită mediatorului care minimizează izbucnirile de furie și care este mijlocitorul neutru și imparțial în negocierile purtate
schimbării de paradigmă: mediatorul reorientează atenția părților înspre ideea comună hai să facem ceva pentru copii față de pornirea inițială vreau să sufere nenorocitul/nenorocita; odată ce focusul celor doi nu mai este îndreptat unul împotriva celuilalt, disponibilitatea părților de a colabora crește
viziunii de ansamblu comune asupra problemelor care trebuie rezolvate și deciziilor ce trebuie luate; aici mediatorul pune întrebările potrivite pentru a ajuta părțile să conștientizeze problemele curente și viitoare pe care le va avea copilul și pe care părinții vor trebui să le rezolve împreună.
De asemenea, odată ce părinții ajung la o înțelegere strict prin voința lor și de comun acord, șansele ca acea înțelegere să fie respectată cresc substanțial deoarece fiecare parte se identifică cu soluția la care se ajunge pentru că a participat activ la identificarea acesteia. La judecată în schimb, nu de puține ori avem cazuri când părintele separat nu respectă o hotărâre judecătorească în ceea ce privește relația cu copilul său pentru că simte că acea decizie contravine dorințelor sale, fiindu-i impusă de judecătorul care nu cunoaște toate aspectele emoționale ale problemei.
