24/03/2023
La data de 11 aprilie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 81/2022 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanţului de aprovizionare agricol şi alimentar („Legea”), având drept scop transpunerea în legislația națională a prevederilor Directivei UE 2019/633 („Directiva”).
Legea a fost direct aplicabilă contractelor comerciale încheiate după data intrării acesteia în vigoare, respectiv 15 aprilie 2022, iar pentru cele încheiate anterior, s-a prevăzut obligaţia punerii lor în acord cu prevederile Legii până la data de 31 decembrie 2022.
Legea reglementează relațiile comerciale dintre furnizorii mici și cumpărători, urmărind atenuarea poziției de superioritate pe care o au cumpărătorii (comercianții/retailerii) în relațiile de negociere a contractelor de vânzare a produselor agricole și alimentare.
Prevederile acestui act normativ nu sunt aplicabile, însă, tuturor relațiilor contractuale ce pot interveni între aceste categorii de furnizori și cumpărători, ci doar anumitor practici comerciale neloiale săvârșite în legătură cu vânzarea de produse agricole și/sau alimentare de către furnizorii și cumpărătorii ale căror cifre de afaceri anuale se încadrează în anumite praguri valorice. Din impunerea acestor praguri reiese faptul că sub incidența legii în discuție intră doar anumiți furnizori în relație cu cumpărători mai puternici din punct de vedere financiar.
În esență, acest act normativ stabilește reguli aplicabile întreprinderilor din sectorul agricol și alimentar, în special pentru a oferi fermierilor și micilor producători locali un sprijin suplimentar, aceștia fiind considerați o categorie vulnerabilă în relație cu marii retaileri.
Este necesar a fi menționat că prin adoptarea acestei legi nu au fost abrogate prevederile Legii nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, aceasta din urmă conținând articole care se regăsesc și în conținutul actului normativ supus prezentei analize, însă cuprinde și termeni definiți într-o manieră diferită.
Astfel, un prim aspect de subliniat se referă la încălcarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative referitoare la evitarea paralelismelor, care stabilesc că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, pentru sublinierea unor conexiuni legislative utilizându-se norme de trimitere.
Pe de altă parte, neconcordanțele existente între cele două reglementări creează unele dificultăți practice. Un exemplu în acest sens este cel al definirii noțiunii de ”produs alimentar”.
Se poate observa că Legea nr. 81/2022 reglementează distinct această noțiune, nemaifăcând referire la Regulamentul (CE) nr. 178/2002 de stabilire a principiilor şi a cerinţelor generale ale legislaţiei alimentare care descrie ”produsul alimentar” sau „alimentul” ca fiind orice substanță sau produs destinat a fi ingerat de oameni (așa cm a fost cazul Legii 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare), ci trimiterea în corpul legii este făcută la Anexa I a Tratatului privind Funcționarea UE care prevede, însă, o listă limitativă de produse, neincluzând, printre altele, produse de origine chimică precum vitaminele și mineralele.
Modalitatea în care a fost transpusă în ordinea juridică internă această Lege, cu referire mai precis la trasarea anumitor limitări în relația furnizor – cumpărător, face ca, în opinia noastră, să se ajungă la crearea unor dezavantaje pentru cei care în realitate ar fi trebuit protejați prin această reglementare, și anume:
1. Cumpărătorului i se interzice aplicarea de reduceri financiare şi comerciale sub formă de rabaturi, cu excepţia remizelor şi risturnelor, ale căror reduceri cumulate să nu fie mai mari de 20%, aplicate în funcţie de valoarea facturată între cumpărător şi furnizor.
Legislația în vigoare, respectiv Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, prevede deja definiții clare ale termenilor de remize și risturne.
Cu toate acestea, în explicarea acestei limitări, Hotărârea nr. 198/2023 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de înregistrare, investigare şi soluţionare a sesizărilor referitoare la practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanţului de aprovizionare agricol şi alimentar (”Regulamentul”) prevede că autoritatea publică (Consiliul Concurenței) va considera că în cadrul celor două categorii de mai sus sunt incluse orice alte reduceri sau discounturi acordate de furnizor cumpărătorilor, indiferent dacă acestea sunt evidenţiate la momentul emiterii facturii ori ulterior acestui moment.
Astfel, prin interpretarea dată, observăm, pe de o parte, o altă definire dată unor noțiuni deja consacrate în legislația fiscală, iar, pe de altă parte, o încălcare a unei reguli de tehnică legislativă (care prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă). Or, în cazul de față, prevederile Regulamentului sunt mai restrictive decât prevederile Legii pentru care ar fi trebuit doar să creeze cadrul de punele în aplicare, ci nu să extindă sfera acesteia de aplicare.
Pe lângă deficiențele în redactarea propriu-zisă a normelor legislative, observăm că, în optica autorității, orice fel de reducere comercială sau financiară este subsumată noțiunilor de remize sau risturne, abordare a legiuitorului ce apare ca fiind greu de justificat.
2. Cumpărătorului îi este interzis să solicite furnizorului plata pentru serviciile de marketing prestate de către cumpărător privind produsele agricole şi/sau alimentare peste cuantumul de maximum 5% din valoarea încasată de furnizor în baza contractului încheiat între părţi.
În practică, această limitare se traduce prin aceea că micul producător local, cel care ar fi trebuit să fie protejat în urma aplicarea acestei Legi, este în realitate afectat de faptul că nu mai poate solicita și beneficia de servicii de marketing sau promovare, fiind, astfel, favorizați furnizorii puternici care nu intră sub incidența acestei Legi și cărora le este permisă plata pentru servicii de marketing și organizarea prin intermediul cumpărătorului a campaniilor promoționale, indiferent de valoarea acestora.
Industria alimentară este foarte competitivă, dată fiind variatetea pe produse existente pe piață, iar de multe ori diferența între a pătrunde sau nu pe piață este făcută chiar de serviciile promoționale și campaniile publicitare pe care retailerii le fac pentru producători la punctele de vânzare.
Astfel, furnizorilor mai mici le va fi mai dificil să pătrundă sau să se mențină pe piață și să obțină vizibilitate, aceștia fiind, practic, cei care ar fi avut cea mai mare nevoie de promovare, mai ales cei care intenționează să pună pe piață produse noi, cuantumul de 5% fiind unul aproape insignifiant. Având în vedere faptul că pentru marii producatori, cei care nu se încadrează în pragurile stabilite de lege, nu este aplicabilă această interdicție, diferența dintre aceștia și micii furnizori locali va crește. Mai mult, în practică, pentru a se putea încadra în această limită de 5%, micii producători vor putea recurge chiar la reducerea prețului de listă pentru anumite produse, ceea ce va genera un alt dezavantaj competitiv pentru aceștia.
3. O altă prevedere ce se poate cu ușurință dovedi ineficientă este cea referitoare la interdicția cumpărătorului de a depăși termenul de plată cu mai mult de 14 zile calendaristice (respectiv 30 pentru produsele perisabile) de la scadenţa stabilită prin contract, ceea ce poate conduce la impunerea de către cumpărători a unui termen de plată mai lung.
Cu privire la acest aspect, în Directivă este precizat faptul că se consideră că, în orice caz, perioadele de livrare convenite nu depăşesc o lună. Acestă completare nu este, însă, preluată în cuprinsul Legii, aspect care va determina în practică prelungirea prin contract a termenului de scadență pentru plata produselor livrate.
Așadar, cumpărătorul va putea compensa obligarea la reducerea termenului de plată ulterior datei scadenței prin stabilirea unei scadențe suficient de lungi, astfel încât să nu fie afectat de această măsură.
4. Nu în ultimul rând, cumpărătorului i se interzice să returneze furnizorului produsele agricole şi/sau alimentare nevândute.
Deși admitem că o astfel de măsură este de natură să limiteze unele abuzuri existente în piață, instituirea ei nenuanțată va conduce la o reticență din partea retailerilor de a achiziționa produse noi sau inovative, respectiv la o subdimensionare a stocurilor unor alte produse, situație care va afecta nu doar furnizorii, dar și consumatorii finali.
Retilerii vor fi tentați să achziționeze mai puține produse de la micii furnizori, dat fiind că riscul de a nu vinde mai departe aceste produse le va reveni, alegând, pe de o parte, să nu își asume succesul sau insuccesul unui produs nou, iar, pe de altă parte, să renunțe chiar și la alte produse pe care le-ar putea cumpăra totuși în cantități reduse, dar pentru care ar avea un beneficiu financiar foarte mic. O consecință va fi aceea că piața va fi limitată la produsele deja consacrate, iar consumatorul va fi afectat de restrângerea ariei de opțiuni.
Faptul că retailarii nu vor putea returna produsele neperformante sau care nu au cerere într-o anumită perioada îi va determina pe aceștia să fie mult mai prudenți în achiziționarea unor produse alimentare de la micii furnizori, produse în legătură cu care le este interzis returul, concentrându-și atenția către marii producători care nu intră sub incidența Legii și crescând în acest fel discrepanța competițională între micii și marii furnizori.
