18/11/2022
„Vegheam pe tatăl meu la Spitalul de Urgenţă şi scriam fără spor un articol despre Haşdeu, spirit adamic, un fantast al filologiei şi al istoriei. Când recitesc, azi, micul eseu observ că n-a trecut aproape nimic în text din anxietatea mea de atunci. Cenzura psihologică. Şi, totuşi, îmi aduc bine aminte: eram înspăimântat, mi se părea că totul se clatină în jurul meu şi nu mă pot apăra cu slabele mele mijloace. Merg în fiecare săptămână la o sută douăzeci kilometri de Bucureşti, într-o mică localitate din Prahova, s-o văd pe bătrâna mea mamă. Ea va împlini peste o lună nouăzeci şi trei de ani. Vorbeşte de moarte fără spaimă, o aşteaptă, este chiar contrariată că toţi din generaţia ei au dispărut, iar ea continuă să-şi ducă necazurile pe pământ... Cum este credincioasă, găseşte în cele din urmă o justificare pentru a trăi: „Cât o vrea Dumnezeu”. Eu citesc în acest timp...”
Sunt cuvintele lui Eugen Simion din timpurile genezei unei lucrări formidabile - dar nu la fel de populară sau citată precum Fragmentele - Moartea lui Mercutio. Moartea lui Mercutio mi-a plăcut. Moartea lui Simion mă îngrozește. Am și argumente, pentru fiecare dintre cele două.
În Moartea lui Mercutio, Simion a fost hyperconfesiv. Un exces de sinceritate care îl arată ca fiind un autor - scria din pasiune, din pathos, din ceea ce venea peste el, indiferent dacă asta se numea durere, întristare, iubire sau altruism. Poate tocmai de aceea, Eugen Simion era un indezirabil într-o lume situată sub zodia unui astru mai decadent, Moartea Autorului, după anamneza lui Barthes. Era incomod ca un critic să aibă nu fler, ci vocație de autor. Și a avut. Ba chiar a făcut din critica literară o instituție, și pentru asta, toți i-am rămas datori cu o conștiință atentă față de cultură.
Moartea lui Simion mă tulbură pentru că mă tem că dispare un fenomen ciudat pentru lumea noastră culturală: un cărturar care nu a avut incongruențe - literatura și critica au avut egală demnitate ontologică pentru el -, un umanist care nu făcea acrobații de cuvinte și nici paradă de idei, un intelectual discret, care locuia nu în turnul de fildeș, ci dincolo de catedră și dincoace de manuscrise, un profesor empatic, socratic, într-un fel, un lord în discursul căruia resimțeai fibra școlii franceze față de care am slăbiciunile mele, un creator de canon certat cu PR-ul. Intelectualul român contemporan, trebuie să o spun, e uneori un Rousseau ridicol, care scrie la comandă, punând pariu pe interesul mercantil al snobilor, până pică un premiu, până iscă o polemică, până devine cunoscut pe calea ușoară, autoproclamându-și panseurile bestsellere, sau pe calea grea, a scandalului și denigrării. Eugen Simion nu a fost parte dintr-o elită clădită pe compromisuri. Iată ceva rar. Pariul lui a fost pe demnitatea unui fel de a fi, în această ordine, critic, profesor, academician, intelectual public.
Și, trebuie să o spun - pentru că nu o va spune nimeni altcineva - Eugen Simion nu a fost un misogin. A crezut în dialogul dintre genuri, cm a crezut în dialogul dintre discipline, iar pe finalul vieții, singura lui chemare a fost de a ajunge la cei tineri, indiferent că sunt filologi, filosofi, sociologi, jurnaliști sau oameni de știință. Nu a fost un cosmopolit, având cultul credinței în miturile naționale și manierele unui cărturar francez, dar între România și Franța, opera lui Eugen Simion a avut întotdeauna un germen european.
Faptul că mi-a dat pe mână cărți vechi și cărți noi a fost mereu un subiect de dezbatere în dialogurile noastre. I-am mulțumit și m-a onorat, dar i-am spus întotdeauna că numele meu în deschiderea cărților lui sunt o pălărie prea mare de purtat pentru mine. Și a insistat că dreptatea îi aparține, din niște motive care m-au făcut să ascult vocea criticului cu altă băgare de seamă. După câteva studii introductive, văzându-l mulțumit de câteva formulări, i-am povestit cm ne-am cunoscut de fapt. În urmă cu 15 ani, venise la lansarea unei opere în cinci volume - o Dimineata poetilor hasdeieni - în care apăreau, adunate, trei dintre volumele mele de poezii. I-au plăcut pentru că erau „altfel” - asta se traducea, pentru Eugen Simion, ca o maturitate precoce care, dacă va fi bine controlată, se va împlini în proză. Și-a amintit, povestindu-i: „Incredibil. Tu erai! Cât de mică e lumea”. Mică, dar acum foarte incomodă, după plecarea lui Eugen Simion.
Despre poezia mea nu vorbesc, îmi e străină, dar trebuie să recunosc că unele dintre libertățile mele de scriere vin din ea.
Îi mulțumesc că mi-a dat mesianicii chibzuiți și vizionarii mistici în custodie - ceva ce e numai potrivit pentru un "modernist", că a făcut din prefața unuia dintre volumele din colecția "Fragmente" un test pentru patinele mele hermeneutice, că a acceptat să răspund la o întrebare care duce la dialogul neîncheiat dintre noi, de ce a fost Odobescu „un scriitor atipic care nu și-a scris opera pe care biografia lui o merita”.
Îmi pare rău că nu am avut mai mult timp să învăț de la Eugen Simion cât aș fi vrut și cât m-ar fi lăsat, cu imensa lui generozitate.
În rest, vorba criticului: „Pentru că mai mulţi publicişti s-au arătat în ultima vreme interesaţi de fiinţa mea morală şi mi-au făcut nişte portrete în care nu mă recunosc, le ofer fişa mea impresionistă.” Un impresionism greu de îndurat pentru niște clasici de un manierism medieval.
Eugen Simion a trăit mai puțin decât mama lui și mai mult decât prietenul său fidel, Marin Preda. „Cum o vrea Dumnezeu”, da, numai că uneori, voința lui Dumnezeu e supărătoare. Nu știu să fi avut frică de moarte - poate tocmai pentru că nu avea naivități metafizice, nici un optimism falsificat. Dar cred că ar fi vrut să mai întârzie, altfel nu știu când ar fi putut face tot ce își propusese pentru următorii ani.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Text Oana Camelia Serban
