20/10/2026
CASA GRIGORE ȘI CONSTANTIN CAPȘA
Înainte de Capșa: casele Slătineanu și sala Momolo (secolul al XVIII-lea – 1868)
Terenul pe care se află astăzi Casa Capșa, pe Calea Victoriei nr. 36, la colțul cu strada Edgar Quinet, în Sectorul 1, a aparținut în secolul al XVIII-lea familiei boierești Slătineanu. Pe acest tronson al Podului Mogoșoaiei se aflau casele și curtea marelui vornic Radu Slătineanu, locuite după moartea sa de fiii Scarlat și Iordache. Mai târziu, casa de pe Podul Mogoșoaiei nr. 26 apare ca proprietate a marelui logofăt Ioan Slătineanu. Clădirea actuală înglobează această fostă casă Slătineanu, fapt consemnat și pe placa de monument istoric fixată pe fațada dinspre Calea Victoriei, care datează ansamblul în secolele XVIII–XIX.
Podul Mogoșoaiei, drumul podit cu bârne de stejar deschis în 1692 de Constantin Brâncoveanu între Curtea Domnească și palatul de la Mogoșoaia, devenise în prima jumătate a secolului al XIX-lea principala arteră a Bucureștilor, cu case boierești, hanuri și prăvălii. Casele Slătineanu se aflau față în față cu Mănăstirea Sărindar, al cărei loc va fi ocupat după 1911 de Palatul Cercului Militar Național. În vremea lui Ioan Gheorghe Caragea (1812–1818), casa a fost închiriată pentru nevoile administrației domnești, iar în curtea lui Iordache Slătineanu meșterul Mathias Bródy a prezentat timp de peste patru ani un spectacol de dioramă.
Casa vornicului Slătineanu figurează și în istoria alimentării cu apă a Bucureștilor. Un articol de presă din perioada interbelică, dedicat vechilor aducțiuni ale orașului, consemnează că „s-a mai adus apă la casa vornicului Slătineanu, azi casa «Capșa»”, apoi la casele boierului Racoviță. Mențiunea arată că proprietatea se număra printre reședințele importante de pe Podul Mogoșoaiei la care s-a adus apă prin vechile aducțiuni ale orașului. În același timp, ea confirmă continuitatea de amplasament: contemporanii identificau fără ezitare vechea casă Slătineanu cu localul Capșa, chiar și după transformările succesive ale clădirii.
Ieronimo Momolo și teatrul cel mic
În 1828, după ce teatrul întemeiat de domnița Ralu Caragea fusese distrus de un incendiu, a fost ridicat un nou teatru, tot pe Podul Mogoșoaiei, în fundul curții caselor Slătineanu, pe locul fostei diorame. Clădirea, din paiantă căptușită cu scânduri, se afla între casele lui Nicolae Lahovary, fostă proprietate a familiei Ghica, și casele lui Ștefan Greceanu, după cm le identifica o lucrare din 1887. Teatrul a fost cumpărat ulterior de italianul Ieronimo Momolo (apare și ca Eronimo sau Geronimo), fost bucătar al domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, care închiriase sau cumpărase în jurul anului 1830 și casele Slătineanu, deschizând la parter un birt.
Teatrul lui Momolo era o sală modestă, în care ardeau câteva lumânări de seu și în care s-a jucat întregul repertoriu dramatic al epocii. Activitatea sa s-a datorat lui Ion Câmpineanu și Costache Aristia, sprijiniți de un comitet format din vornicul Iordache Filipescu, Petrache Poenaru, Iancu Rosetti, Iancu Manu și Ion Voinescu. Aici a activat, din 1833, Societatea Filarmonică, iar între 1845 și 1848 trupa condusă de Costache Caragiali și C. Mihăileanu a jucat drama „Credința, Speranța și Caritatea”, tradusă de Ion Negulici, „în Teatrul cel mic din curtea caselor Slătineanu”. În 1836, arhitectul orașului a semnalat pericolul de incendiu, iar autoritățile au dispus pompe și paznici.
Descrierile epocii păstrează și imaginea serilor de spectacol. În ganguri erau așezate, la câte patru loji, sobe de fier pentru încălzit, iar în celelalte părți ale sălii sobe mari de fier și de zid. Feciorii boierilor așteptau cu hainele stăpânilor pe la uși, la intrare și în bufet, în timpul pauzelor, iar trăsurile erau înșirate pe trei rânduri în curtea Slătineanului. La cutremurul din 11 ianuarie 1838, spectatorii s-au îmbulzit spre ieșiri. Numit mai târziu „teatrul vechi” sau „teatrul cel mic”, localul a funcționat până la inaugurarea Teatrului cel Mare, sub domnia lui Barbu Știrbei, la sfârșitul anului 1852.
Sala Momolo-Slătineanu: baluri, concerte și întruniri
Momolo ținea în același local, „unde se află azi Capșa”, după formularea unui autor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, birt, cofetărie și băuturi de tot felul, și era cunoscut pentru bucătăria italo-orientală și chiar franțuzească. Erau vestite curcanul umplut numit „curcan țintirom” (de la francezul gentilhomme), baclavalele, înghețatele și sorbeturile. Deasupra birtului, Momolo a construit o sală mare pentru baluri și reuniuni, numită sala Momolo sau sala Slătineanu. Sursele o datează diferit, în 1836 sau în 1839. Pe acest amplasament au funcționat, așadar, cu patru decenii înainte de Capșa, un birt, o cofetărie și o sală de evenimente.
În carnavalul anului 1839, sala Slătineanu a găzduit balurile mascate ale nobilimii, dintre care cele de marți, 3 ianuarie, și joi, 5 ianuarie, au fost considerate cele mai strălucite ale sezonului; alte baluri se dădeau în sala lui Conduri, în fața hotelului Concordia, pe Ulița Nemțească. De la 14 ianuarie 1839, Momolo a inaugurat așa-numitele „Piknik-baluri”, în asociere cu italianul Boreli. Sala fusese decorată pentru acest sezon, iar orchestra, alcătuită din 24 de muzicanți din miliția națională, era condusă de capelmaistrul Ludovic Wiest. Presa vremii, prin „Cantor de avis”, compara balul din 3 ianuarie cu cele din marile orașe ale Europei.
La 22 decembrie 1846, pianistul și compozitorul Franz Liszt a susținut în sala Momolo primul său concert din București, repetat de două ori până la 30 decembrie. Episodul este menționat astăzi pe placa de monument istoric a clădirii. Sala a servit și pentru nunți, iar mai târziu pentru întruniri electorale. Cel mai cunoscut eveniment petrecut aici este banchetul coloniei germane, prezidat de consulul general Joseph Maria von Radowitz, din martie 1871: manifestațiile de stradă care l-au însoțit au provocat căderea guvernului Ion Ghica, l-au adus pe Carol I în pragul abdicării și au deschis drumul guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu. Sala de bal a fost închisă definitiv în jurul anului 1876.
Strada Nouă, Sărindarul și numerotarea succesivă
După demolarea teatrului vechi, peste ruinele acestuia și prin curtea caselor Slătineanu a fost deschisă o stradă nouă, numită chiar „Strada Nouă”, perpendiculară pe Podul Mogoșoaiei. Ulterior, strada a primit numele istoricului francez Edgar Quinet (1803–1875), apropiat al generației pașoptiste românești. Prin deschiderea ei, casele Slătineanu au devenit clădire de colț, cu două fronturi stradale. Anunțurile de presă din anii 1870–1880 folosesc ambele adrese: în 1876, „Magasinul Louvre” se muta „în strada Nouă, No. 1 bis, jos, în casele Capșa”, iar în 1886 Casa Capșa își indica adresa „26 Calea Victoriei, Strada Nouă 1”.
Numerotarea clădirii s-a schimbat de mai multe ori. În Primele articole de presă am găsit Podul Mogosoei 15, dar și 14. În 1869, catalogul cofetăriei menționa adresa „Rue Mogoșoia, no. 26”; ulterior imobilul a purtat nr. 48, iar după o nouă renumerotare a Căii Victoriei a primit nr. 36, păstrat până astăzi. Vecinătatea a fost și ea un reper constant: anunțul din 1870 al fraților Constantin și Grigore Capșa prezenta magazinul ca aflându-se „în fața Serindarului, Casa Slătineno”. Un anunț ulterior oferea o recompensă pentru fotografia „fostului han Damari, actual Hotel de France, și a casei Slătineanu, azi Capșa”, legând cele două amplasamente succesive ale cofetăriilor familiei.
Mănăstirea Sărindar, ctitorită în secolul al XVII-lea, a fost demolată în 1893, iar pe locul ei a fost amenajată grădina Sărindar, pe care cărțile poștale din jurul anului 1900 o înfățișează alături de Casa Capșa. Între 1911 și 1912, pe același loc a fost construit Palatul Cercului Militar Național, după planurile arhitecților Dimitrie Maimarolu, Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud. Astfel, de-a lungul a două secole, colțul format de Calea Victoriei și strada Edgar Quinet a rămas unul dintre cele mai frecventate puncte ale orașului, iar funcțiunea de loc de întâlnire mondenă a precedat cu patru decenii instalarea cofetăriei Capșa.
Familia Capșa și cele două cofetării (1791–1902)
Originea familiei: Dumitru și Constantin Capșa
Familia Capșa face parte din valul de negustori aromâni care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au părăsit ținutul Moscopolei, în Epir, și s-au stabilit în orașele comerciale ale Transilvaniei și Principatelor Române. Întemeietorul familiei, cojocarul Dumitru Capșa, s-a oprit mai întâi la Brașov, unde s-a căsătorit cu Zamfirica Cervenvodaly (Cernovodeanu), apoi s-a mutat la București. Prima sa atestare documentară datează din 3 noiembrie 1791, când semnează o poliță de 500 de groși. Prăvălia lui Dumitru Capșa se afla pe locul fostei piețe Sfântul Anton, în apropierea Hanului lui Manuc, și a fost distrusă de incendiul izbucnit în ziua de Paști, 23 martie 1847.
Dintre cei patru fii ai lui Dumitru – Cristache, Anton, Ștefan și Constantin –, doar Constantin Capșa (1790–1841) a continuat meseria tatălui, devenind, după expresia epocii, „cojocar subțire pe piața Bucureștilor”. El lucra cu vărul său, negustorul și bancherul Ștefan Cernovodeanu din Brașov, care îl aproviziona cu blănuri, corespondența lor din anii 1816–1819 păstrându-se în arhive. În 1818, Constantin s-a căsătorit cu Ana Vasiliu (1801–1870), fiica unui negustor din Ploiești. În 1830 a cumpărat o prăvălie în Hanul lui Zamfir, la întretăierea străzii Blănari cu Ulița Colței, în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe Nou, pe care a închiriat-o ulterior altor negustori.
Constantin și Ana Capșa au avut doisprezece copii, dintre care au supraviețuit nouă: opt băieți și o fată. Patru dintre fii au urmat studii superioare și au devenit, cm se spunea atunci, „domni”. Dr. Ștefan Capșa (1822–1885), cu studii de medicină la Viena plătite de Ștefan Cernovodeanu, a fost unul dintre primii medici obstetricieni ai țării și a organizat învățământul universitar de obstetrică de la Facultatea de Medicină din București. Nicolae Capșa (1834–1864) a urmat Școala Centrală din Paris și a fost primul român cu doctorat în matematici la Paris, apoi profesor la Gimnaziul „Gheorghe Lazăr”. Ion Capșa (1839–1894) a fost inginer și cartograf, iar Dumitru Capșa (1826–1863) s-a călugărit la mănăstirea Căldărușani.
Ceilalți patru fii – Anton (1821–1880), Vasile (1827–1877 sau 1879), Constantin (1832–1890) și mezinul Grigore (1841–1902) – au îmbrățișat meseria de cofetar. Singura fiică, Sofia (1829–1913), s-a căsătorit cu Petre Davidell, funcționar în Ministerul de Externe. Constantin Capșa tatăl a murit în 1841, la 51 de ani, când Grigore abia se născuse, iar văduva a crescut copiii cu sprijinul rudelor din Brașov. Actul de „împărțeală voluntară” încheiat la 3 aprilie 1875 de cei șase frați aflați atunci în viață arată averea familiei: prăvălia din strada Blănari nr. 4, un loc în strada Polonă nr. 48, casele din strada Batiștei nr. 19 și un loc viran între străzile Cometei și Nisipari.
Același patrimoniu apare și în presa vremii. În 1864, Vasile Capșa publica un anunț de vânzare a locului său „în suburbia Sf. Visarion, strada Cometului și a Nisipariului, ce dă în calea Herăstrăului (fosta vie Grădișteanului)”, iar cumpărătorii erau rugați să se adreseze „la Magazinul de cofetărie al d-lor V. et C. Frații Capșa, calea Mogoșoaiei No. 14”. Tot atunci, Hanul lui Vasilache din mahalaua Olteni, provenit din moștenirea lui Fotie Vasiliu, fratele Anei Capșa, era oferit spre închiriere „de la Sf. George viitor”, cu adresa la aceeași cofetărie. Anunțurile arată că, la începutul anilor 1860, prăvălia fraților devenise și biroul de afaceri al familiei.
Prima cofetărie: „La doi frați, Anton și Vasile Capșa” (1852–1871)
Inițiativa de a îndrepta familia spre cofetărie i-a aparținut tatălui, Constantin Capșa. Cu puțin timp înainte de moarte, la 10 aprilie 1841, acesta l-a dat pe fiul său Vasile, în vârstă de 14 ani, ucenic pe patru ani la cofetarul Constantin Lefteru, zis și Alexandru Elefterescu, a cărui prăvălie se afla pe Podul Mogoșoaiei, în Hanul Dedu, viitorul Palat Nifon. Contractul, păstrat la Muzeul Național de Istorie a României, stipula că tatăl se îngrijea de îmbrăcămintea băiatului, iar patronul de încălțăminte și hrană, și că la final ucenicul urma să primească „un rând de haine de postav” și atestatul de calfă. Vasile a rămas apoi mai mulți ani lucrător la Lefteru.
În iulie 1852 – sursele indică fie 6, fie 12 iulie –, Vasile și Anton Capșa au deschis cofetăria „La doi frați, Anton și Vasile Capșa” la parterul Hanului Damari, pe Podul Mogoșoaiei, vizavi de Biserica Zlătari, pe locul unde s-au ridicat mai târziu Hotel de France și Hotel Victoria. Anton a adus cea mai mare parte a capitalului, Vasile experiența de cofetar, iar câștigul se împărțea egal. Încasările lunare au crescut de aproximativ douăzeci de ori în primii patru ani. Oferta inițială era cea a cofetăriilor orientale ale vremii: baclavale, sarailii, cataifuri, șerbeturi, bigi-bigi și davolinuri, la care se adăugau dulcețurile, cozonacii și cofeturile românești.
În 1854, frații au deschis o a doua prăvălie, tot pe Podul Mogoșoaiei, la colțul cu strada Doamnei, în casele Saftei Castrișoaia, renunțând în 1857 la spațiul din Hanul Damari. Anunțurile croitorului vienez I. Korbuly din 1861 și 1862, care își avea magazinul de haine bărbătești „în casele d-nei Castrișoai pe podul Mogoșoaii, alături cu prăvălia d-lui Capșa cofetaru”, confirmă această adresă. Din 1856, Vasile Capșa călătorea periodic în străinătate, aprovizionându-se de la Paris, Viena și Sankt Petersburg, de unde aducea bomboane fondante, ouă de ciocolată, caramele englezești și fructe zaharisite. Din 1857 au început importurile de ciocolată Suchard, Meunier și Masson, iar în 1863 frații au adus forme pentru înghețată.
Din 1863, firma a devenit „Anton, Vasile și Constantin Capșa”, prin intrarea celui de-al treilea frate. Anton s-a retras în 1865, iar Constantin în 1867, astfel încât Vasile a condus singur prima cofetărie până în 1871, când a lichidat-o. Principalul concurent era cofetăria Fialkovski, iar corespondența dintre frați arată atenția acordată ambalajelor: Anton îi cerea lui Vasile, aflat la Paris, cutii „mai mari și mai frumoase”, pentru ca marfa să se deosebească de cea a rivalului. Confuzia dintre cele două firme Capșa, care au funcționat simultan între 1868 și 1871, a fost lămurită în 1909 de Marie-Obéline Capșa, văduva lui Grigore, în broșura tipărită la Paris „Historique véritable des deux maisons de confiserie Capșa à Bucarest”.
Grigore Capșa: formarea la Paris și firma din 1868
Grigore Capșa, mezinul familiei, s-a născut la București la 4 decembrie 1841. După ucenicia în laboratoarele fraților mai mari, a plecat în 1864 la Paris, pe cheltuiala acestora, pentru a se perfecționa la casa Boissier, una dintre cele mai renumite cofetării și ciocolaterii pariziene. În iulie 1867, fiind încă elev al lui Boissier, a participat la Expoziția Universală de la Paris, în secțiunea de cofetărie și patiserie, ca singur român între aproximativ 800 de expozanți francezi, și a obținut două mențiuni onorabile. Succesul i-a adus o audiență la împărăteasa Eugenia, care i-a dat comenzi și i-a propus titlul de furnizor al Curții imperiale franceze, propunere pe care Grigore Capșa a refuzat-o.
Participarea de la Paris a avut ecou și în presa bucureșteană. La 14 noiembrie 1867, un cititor îi scria redactorului ziarului „Românul” că, în articolele despre exponenții români premiați la Expoziția Universală, fusese omis „d. Grigore Capșa, care, espuind în secțiunea franceză mai multe obiecte de cofetărie, a fost recompensat cu două medalii, una pentru fructe diverse și a doua pentru dulceață”. Autorul scrisorii sublinia că meritul era cu atât mai mare cu cât Capșa concurase „cu cei mai renumiți fabricanți ai Franției”. Diploma pentru una dintre mențiuni și cartea de expozant a lui Grigore Capșa se păstrează în arhiva familiei.
La 23 aprilie 1868, Constantin și Grigore Capșa au deschis la parterul caselor Slătineanu, pe Podul Mogoșoaiei nr. 26, cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. Catalogul din 1869, intitulat „Maison de Confiserie”, prezenta un sortiment complet de dulcețuri – de caise, fragi de pădure, ananas, agrișe, vișine, zmeură, prune cu vanilie și nuci albe –, compoturi, pandișpan, pain d'Espagne, pastă de fructe, „bomboane Boissier veritabile”, castane glasate, fructe confiate, ciocolată Marquis, Perron, Masson și Suchard, precum și prăjituri franțuzești după rețetele caselor Boissier, Siraudin și Frascati. În același catalog, Grigore Capșa explica faptul că, întors în țară, dorea ca Bucureștii să aibă un local în care să se găsească zilnic dulciurile marilor cofetari francezi.
Anunțul din 1870 al „noului magazin de cofetărie în fața Serindarului, Casa Slătineno, sub firma La Doi Frați Capșa” anunța pentru Paști „un mare și ales asortiment de ouă”, ciocolată Marquis, compot de marone, mandarine confiate, fructe în rachiu, bomboane Boissier și Siraudin, lichioruri de Olanda, Paris și Bordeaux, vinuri, șampanii și apă de Vichy. Frații semnau „furnisori și medaliați ai Înălțimei Sele Carol I”. Un anunț din „Monitorul Oficial” din 12 decembrie 1870 adăuga bonbonierele de bronz, cristal, lemn de trandafir și palisandru, păpușile și „serviciul elegant ce ne-am procurat din Paris” pentru nunți și botezuri. Constantin Capșa s-a retras din asociere în prima jumătate a anilor 1870, iar Grigore a condus singur firma, ajutat de soția sa franțuzoaică, Marie-Obéline Vautier.
Succesul firmei s-a sprijinit pe o politică de personal constantă. Grigore Capșa a adus mai întâi lucrători francezi pentru fiecare ramură – bucătarul-șef Manchosee, cofetarul Georges Leroy, Lucien Bertola, autorul primelor trufe făcute la București –, iar aceștia i-au format pe ucenicii români, recrutați la 14–15 ani din Rupea, Veneția (în Ardeal), Glogova (în Oltenia) și alte localități. Stagiul de formare dura șase ani și se încheia adesea în Franța. Dintre elevii casei s-au remarcat Ioan Nestor, care în 1887 își deschidea propria „Cofetărie Francesă” pe Calea Victoriei nr. 61, prezentându-se drept „vechiu șef cofetar al Casei Capșa”, Nicolae Calfa, Ioniță Coadeșu, Angelescu și bucătarul Victor Neagu. Ucenicii plecați de la Capșa nu mai erau reprimiți.
Relația dintre patron și ucenici avea și o dimensiune personală. Într-o scrisoare din 1877, trimisă lui Jean Nestor, aflat la specializare la Paris, Grigore Capșa scria, în ortografia vremii: „Câtu despre iubita noastră patria, sperăm a eși cu independentza definitive și scăpatzi de tributulu ce pănă acum lu plăteam turcilor… Oștirea noastră acum este vie, mândră și gata a trece Dunărea”. Scrisoarea, publicată în 1978 în revista „Flacăra”, arată implicarea sa în evenimentele Războiului de Independență. Tot atunci, la 2 iunie 1878, Capșa a servit banchetul din sala Teatrului Național oferit în onoarea lui Vasile Alecsandri, întors cu premiul de la Montpellier.
Furnizor al Curții, expoziții și medalii
La 12 iulie 1869, la un an de la deschidere, Grigore Capșa a primit brevetul nr. 39 de furnizor al Curții princiare, devenită ulterior regală, a României, împreună cu medalia „Bene Merenti” clasa I. Au urmat titlul de furnizor al Curții princiare a Serbiei (1875, după alte surse 1882) și al principelui Ferdinand al Bulgariei (1908). Carol I l-a decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofițer, iar Grigore Capșa a fost printre primii decorați cu ordinul „Coroana României”, ajungând la gradul de comandor. Principele Carol și principesa Elisabeta au fost printre primii clienți ai cofetăriei, iar ani la rând, de 10 mai, trăsura regală se oprea la Capșa, unde una dintre fiicele lui Grigore oferea un buchet de flori principesei.
Seria de premii a început la Expoziția Universală de la Viena din 1873, unde, la solicitarea ministrului Nicolae Kretzulescu, Capșa a trimis „uă colecțiune aleasă de cofeturi” și a obținut, la 18 august 1873, Medalia de merit. Comisia română a expoziției, din care făceau parte Cezar Bolliac, Petrache Poenaru și P.S. Aurelian, l-a felicitat pentru produse „demne să rivalizeze cu tot ceea ce a trimis Parisul mai elegant”. În 1875 a obținut la Paris o medalie de aur pentru bomboane și dulceață de trandafiri. La expoziția Societății „Concordia Română” din 1880 a primit două diplome de onoare, pentru „cofetărie fină” și „producte de artă culinară”, iar la 1 noiembrie 1881 Comițiul agricol al județului Ilfov i-a acordat medalia de aur pentru conserve și fructe.
În 1882, la expoziția Societății Philomatice din Bordeaux, Grigore Capșa a fost singurul român care a expus vinuri și a obținut o medalie de bronz, contribuind la cunoașterea vinurilor românești în Franța. La prima expoziție a cooperatorilor, deschisă la București în toamna lui 1883 de Dimitrie C. Butculescu, a fost membru al juriului pentru cofetărie și a primit diploma de onoare clasa I pentru vinuri de Cotnar. Au urmat diploma de onoare clasa I pentru cofetărie la Iași (1884), medalia de aur la expoziția cooperatorilor din Cișmigiu (1886) și medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris din 1889. În 1894, la expoziția din Cișmigiu, Capșa le-a oferit regelui Carol I și reginei Elisabeta, ca dar, ciocolată.
Expoziția Universală de la Paris din 1900 a reprezentat încununarea activității lui Grigore Capșa: trei medalii de aur, două „Grand Prix” și ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de ofițer. În revista „L'Encyclopédie Contemporaine” din 15 iunie 1900, jurnalistul G. Dervilly scria că Bucureștii posedă „un stabiliment de confiserie și patiserie care este în stare să rivalizeze cu cele mai mari case de felul acesta din Paris”, precum Boissier, Marquis sau Potel et Chabot, și că multe stabilimente pariziene angajaseră lucrători formați la Casa Capșa. În 1885, Grigore Capșa fusese ales membru al Institutului Științific European, iar în 1889 al Academiei naționale agricole, manufacturiere și comerciale din Franța.
Calitatea de furnizor al Curții a adus firmei organizarea marilor mese oficiale. La serbările proclamării Regatului, la 11 mai 1881, carul alegoric al cofetarilor și restauratorilor, „compus, executat și pus în scenă de Grigorie Capșa”, a defilat pe bulevardul Elisabeta, tras de trei perechi de boi și precedat de doi călăreți cu steagurile breslei; pe car se afla un cuptor sub baldachin, cofetari care preparau dulciuri și o masă la care domni în frac ciocneau cupe de șampanie, iar în fața convoiului mergea Grigore Capșa, în frac, cu decorațiile la piept. Scena a fost pictată în acuarelă de Carol Popp de Szathmari. În 1895, Casa Capșa a servit masa de la inaugurarea podului de la Cernavodă.
Toamna anului 1896 a fost una dintre cele mai încărcate perioade din istoria firmei. La 14/26 septembrie, Capșa a pregătit dineul oficial de la Turnu Severin, cu prilejul inaugurării canalului de la Porțile de Fier, în prezența regelui Carol I, a împăratului Franz Joseph I și a regelui Alexandru al Serbiei, iar două zile mai târziu prânzul servit în trenul imperial spre București. Între 16/28 și 18/30 octombrie 1896, la punerea pietrei fundamentale a noului port Constanța, casa a servit prânzul de la Cernavodă, banchetul oficial, la care au participat regele Serbiei și marele duce Boris Vladimirovici, masa de pe Dunăre și prânzul de pe vasul „Orient”. Cu aceste ocazii au fost lansate bomboanele „François Joseph”, „Le Souverain”, „Boris” și „Alexandre” și prăjiturile „Carol I” și „Constanța”.
Obiceiul de a lansa produse cu numele marilor oaspeți a devenit o tradiție a casei. Reclama din 1897 a „Casei Capșa, mare cofetar al Curței Regale” enumera ciocolatele „François Joseph”, „Le Souverain”, „l'Alexandre”, „Le Boris”, „l'Edimbourg”, „Le Sarah”, „Le Clara”, „Le Coquelin”, „Le délice des Dames” și pralinele „Royale”. Un articol din 1894 amintea, după vizita misiunii extraordinare a țarului condusă de generalul conte Kutusov și de prințul Krapotkin, care locuiseră la hotelul Capșa, ciocolata „Feodorowna”, prăjitura „Kutusov”, bomboanele „Krapotkin” și biscuiții „Cazimir Maistre”, dedicați exploratorului francez al râului Oubangui. Au existat și bomboanele „Theodorini” (1897), pentru cântăreața Elena Theodorini, salata „Francillon”, pentru Sarah Bernhardt, ciocolata „Sapho” și înghețata „Réjane”.
La 15 noiembrie 1893, Grigore Capșa a pus în vânzare „Chocolatea Capșa”, produsă într-un laborator special, care se adăuga celor cinci laboratoare proprii ale casei, pentru cofetărie, patiserie, înghețată, bucătărie și comestibile. Reclama anunța expedieri în oraș, în provincie și în străinătate, transportul fiind gratuit în toată țara, „specialități de cutii și saci pentru logodne, căsătorii, botezuri”, cu numele brodate la comandă, și obiecte de cadou din mătase, lemn rar, bronz, porțelan și faianță. Un text publicitar din 1895 îl cita pe naturalistul Linné, care numise ciocolata „hrana zeilor”, iar „L'Indépendance Roumaine” scria în 1894 că, la București, Capșa reunea într-o singură casă ceea ce la Paris era împărțit între o cafenea englezească, șase cofetării, casa Marquis, hotelul Bristol și Potel et Chabot.
Grigore Capșa în viața publică. Moartea fondatorului (1902)
Grigore Capșa a fost membru al Partidului Conservator, tradiție păstrată de familie până la dispariția partidului. Din mai 1874 a activat în Garda civică, unde în 1880 figura în corpul ofițerilor legiunii a II-a din București. A intrat în politica militantă în 1891 și a fost ales senator al Colegiului I al Capitalei în două legislaturi, iar între 1899 și 1901 a fost membru al Consiliului comunal, în timpul mandatului de primar al lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea. În 1896, breasla l-a ales președinte al Camerei de Comerț și Industrie din București. A fost printre primii abonați ai Societății generale de iluminare și încălzire cu gaz, iar din 1890 Casa Capșa avea un telefon privat care o lega de locuința familiei de pe Șoseaua Kiseleff.
Ultimii ani ai lui Grigore Capșa au fost marcați de moartea singurului său fiu, Anton, student la Drept, decedat la 21 de ani, pe care tatăl îl pregătise să-i continue afacerea. Grigore Capșa a murit la 23 decembrie 1902, în ajunul Crăciunului, când cofetăria era asaltată de clienți pentru sărbători. Presa a anunțat că „a încetat din viață marele comerciant și proprietarul cunoscutei case Capșa din Capitală”, amintind că fusese deputat și senator în mai multe legislaturi. Nici în 1913, când firma a împlinit șase decenii de la înființarea primei cofetării, fondatorul nu mai era în viață; regele Carol I a transmis atunci, prin secretarul său Louis Basset, urări pentru viitorul „acestui stabiliment industrial”.
Înmormântarea a avut loc la 25 decembrie 1902. Slujba a fost oficiată la locuința de pe Șoseaua Kiseleff de episcopul Nifon, vicarul Mitropoliei. Cortegiul a parcurs Șoseaua Kiseleff, Calea Victoriei, Calea Rahovei, bulevardul 11 Iunie și Șoseaua Filaretului până la cimitirul Bellu. Fiind comandor al ordinului „Coroana României”, Capșa a primit onoruri militare, date de o companie de vânători, iar perna cu decorațiile a fost purtată de T. Dimitriu, șeful atelierului Capșa. Coroanele au fost trimise de Societatea „Regina Elisabeta”, de Camera de Comerț, de Banca de Scont, de casa Schenker și de funcționarii-șefi ai casei, care au purtat sicriul până la mormânt.
Lista celor prezenți la înmormântare reunea elita politică și economică a Capitalei: generalii Iacob Lahovary, Algiu, Eustatiu, George Manu și Carcaleteanu, colonelul Pache Protopopescu, Vintilă Brătianu, primarul C.F. Robescu, prefectul Saita, Nicolae Filipescu, D. Protopopescu, directorul Creditului Funciar, industriașul Marinescu-Bragadiru, cronicarul monden Mișu Văcărescu-Claymoor și numeroși comercianți. La cimitir au vorbit C. Alimănișteanu, directorul comerțului și industriei din minister, și D. Ialomițeanu, șeful laboratorului de cofetărie, în numele personalului. Grigore Capșa a lăsat o afacere solidă, preluată de familie sub numele „Casa Gr. Capșa”.
Clădirea: cumpărare, construcție și transformări (1868–1911)
Cumpărarea caselor Slătineanu și proiectul lui Carl Ludwig Enderle (1872–1873)
În aprilie 1868, când Constantin și Grigore Capșa și-au deschis cofetăria la parterul caselor Slătineanu, frații erau chiriași. Proprietatea aparținea atunci, potrivit Mariei-Magdalena Ioniță, văduvei lui Ieronimo Momolo, iar la etaj funcționa încă sala de bal. Succesul rapid al afacerii le-a permis fraților să cumpere imobilul Slătineanu și casa alăturată de pe Strada Nouă, devenind proprietarii terenului de la colțul celor două străzi. Pentru prima dată, cofetăria Capșa funcționa într-o clădire proprie, ceea ce a permis investiții în laboratoare, saloane și, mai târziu, în hotel.
Data cumpărării este redată diferit în surse. Unele lucrări de popularizare afirmă că frații Capșa au cumpărat casele Slătineanu chiar în 1868, odată cu instalarea cofetăriei, altele indică anul 1871. Documentele de arhivă și monografia Mariei-Magdalena Ioniță datează achiziția în 1872, an confirmat și de placa de monument istoric, care precizează că fosta casă Slătineanu a fost „cumpărată și extinsă” de frații Grigore și Constantin Capșa în 1872–1873. Diferența se explică probabil prin confuzia dintre momentul mutării cofetăriei în clădire, ca chiriașă, și cel al trecerii proprietății.
În 1873, arhitectul Carl Ludwig Enderle (Carol Enderle în sursele românești ale vremii, Jules Enderle în unele lucrări recente) a semnat planurile noilor clădiri de pe Podul Mogoșoaiei și din Strada Nouă, păstrate în arhiva Primăriei Municipiului București. Enderle, arhitect activ la București în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, a proiectat o intervenție complexă: supraetajarea vechii case cu încă un nivel, modificarea fațadelor, construirea unui corp nou pe Strada Nouă și a laboratoarelor de cofetărie spre curtea interioară. Imobilul rezultat avea parter cu prăvălii și două etaje, un program caracteristic clădirilor comerciale reprezentative ale epocii.
Fațadele proiectate de Enderle erau neoclasice. Fotografiile și cărțile poștale anterioare anului 1906 arată ferestre cu ancadramente neoclasice, o balustradă traforată pe acoperiș, în dreptul colțului, și vase decorative în stil antic pe atic. Corpul de pe Strada Nouă, actuala stradă Edgar Quinet, a fost tratat ca o fațadă independentă; actuala sa compoziție neorenascentistă, cu ferestre în arc semicircular la ambele etaje, pilaștri cuplați și cornișă bogată, pare să păstreze în linii mari configurația originală. Placa de monument istoric, care descrie lucrările din 1872–1873, menționează explicit construirea „unui corp nou pe strada Edgar Quinet – arhitect C. Enderle”.
Chiriașii caselor Capșa și sfârșitul sălii de bal
În primii ani de după cumpărare, spațiile care nu erau folosite de cofetărie au fost închiriate. Un anunț din 1875 oferea „mic apartament de închiriat în primul etagiu, Casele Capșa”, iar în 1876 „Magasinul Louvre”, prezentat drept „singurul depou al celor mai mari magasinuri din Paris”, se muta „în strada Nouă, No. 1 bis, jos, în casele Capșa”. Tot în 1876, magazinul de parfumerie și salonul de coafură al lui Paul Coifeur anunța că se mută „din calea Mogoșoaiei casa Capșa” pe Calea Mogoșoaiei nr. 37, lângă Pasagiul Român. Plecarea chiriașilor coincide cu pregătirea extinderii spațiilor proprii ale firmei.
Sala de bal de la etajul vechii case Slătineanu a fost închisă definitiv în jurul anului 1876. În același an, potrivit unei surse din 1982, s-a construit porțiunea de clădire pe care avea să fie amenajat, zece ani mai târziu, hotelul. Cronologia arată că, în deceniul care a urmat cumpărării, frații Capșa au transformat treptat un imobil cu funcțiuni mixte, moștenit de la epoca Momolo, într-un ansamblu dedicat exclusiv propriei afaceri. Din 1886, cofetăria, laboratoarele, restaurantul și hotelul ocupau întreaga clădire, cu intrări separate pe Calea Victoriei și pe strada Nouă.
Hotelul-restaurant (1886) și cafeneaua (1891)
Unele surse datează deschiderea unui restaurant cu serviciu complet în 1881. Anunțul publicat în 1886, sub titlul „Casa Capsa, 26 Calea Victoriei, Strada Nouă 1”, marchează însă inaugurarea oficială a hotelului-restaurant: „D. Capșa are onoarea de a informa pe numeroasa sa clientelă că a deschis în casa sa un hotel restaurant. Hotelul este compus din apartamente și camere spațioase, mobilate cu eleganță și întrunind tot luxul și confortul modern”. Restaurantul avea o sală mare și mai multe saloane decorate cu lux, deschise „noaptea și ziua pentru supeuri comandate”, bucătărie franceză condusă de un șef cu experiență, dar și „bucate române, comandându-se dinainte”.
Același anunț preciza că pivnițele conțineau „vinurile cele mai bune atât indigene cât și streine”, că intrările speciale pentru hotel și restaurant erau prin Strada Nouă nr. 1 și că saloanele rămâneau deschise „până la eșirea Theatrelor”, iar un salon special era rezervat pentru înghețată și ciocolată. Potrivit unor surse, amenajările din 1886 au folosit spațiul fostei săli de bal și au introdus parchete, sobe de teracotă și o fațadă de stejar la parter. În 1897, reclama „Hotel Capșa” anunța restaurantul deschis „până după eșirea din teatre”, cu „lunches și supeuri”, și numărul de telefon 279. În 1908, revista britanică „John Bull” clasa hotelul printre cele mai bune din lume.
Hotelul avea un caracter aparte. Camerele erau închiriate pe termen lung de parlamentari din provincie, care le plăteau și în vacanțele parlamentare, iar familia regală a Serbiei a locuit aici în repetate rânduri. În 1893, la al doilea turneu bucureștean, Sarah Bernhardt își primea admiratorii în cofetărie. O descriere din 1909 prezintă organizarea casei: „La etajul întâi și al doilea este otelul Capșa, cu apartamentele sale à la française; jos e cofetăria și cafeul Capșa, una rezervată familiilor cari vin să-și ieie ciaiul ori băuturi răcoritoare, celalt plin de politiciani și jurnaliști… La spatele cafeului se află restaurantul Capșa, cel cu mai mare reputație din oraș”.
Cafeneaua a fost deschisă în 1891, într-un salon de colț. Potrivit cronicarului Mișu Văcărescu-Claymoor, Grigore Capșa a transformat atunci salonul de consumație în „Cafeneaua Capșa” pentru tinerii politicieni, prea zgomotoși pentru clienții vârstnici ai cofetăriei. Spre deosebire de restaurant, cafeneaua avea mese simple, iar duminica mesele rotunde de marmură erau scoase pe trotuar. A fost singurul compartiment al casei care nu a adus profit, dar a devenit, în deceniile următoare, cel mai cunoscut. Ansamblul reunea astfel, într-o singură clădire, cele patru funcțiuni pe care Paul Morand le va enumera în 1935: hotel, cofetărie, restaurant și cafenea.
Intervențiile din 1903–1907: Joseph Schiffeleers, I. Gottwald și cupola de colț
Arhivele consemnează numeroase cereri de reparații și extinderi în anii 1880–1890, iar o etapă din 1899 este documentată prin planuri nesemnate. Cea mai importantă transformare a clădirii a avut loc însă după moartea fondatorului. În august 1903, arhitectul Joseph Schiffeleers (1850–1919), olandez stabilit la București, autor al unor clădiri pentru Eforia Spitalelor Civile precum Spitalul Colțea, Maternitatea Filantropia și Palatul Eforiei de pe Bulevardul Elisabeta, a proiectat reparații și modificări la dependințele Casei Capșa din strada Edgar Quinet. Lucrările au fost executate de antreprenorul I. Gottwald, cu sediul în strada Izvor nr. 117.
Intervenția din aprilie 1904 a fost mai amplă. Vitrinele dinspre Calea Victoriei au primit deschideri mai mari, susținute de grinzi de fier, cu zidărie din cărămidă presată. Doi pereți interiori ai cofetăriei au fost desființați și înlocuiți cu coloane de fontă și grinzi metalice, scara de la intrarea hotelului a fost lărgită, iar bucătăriile au fost mărite. În ianuarie 1906, Gottwald a cerut prelungirea cu un an a autorizației de construire, pentru refacerea tencuielilor fațadelor și pentru ridicarea unei cupole de peste 30 de metri pătrați deasupra colțului, element care a devenit de atunci semnul distinctiv al clădirii.
Planurile din 1906–1907 nu s-au păstrat, dar transformările pot fi reconstituite prin compararea cărților poștale anterioare și ulterioare. Ancadramentele neoclasice ale ferestrelor au fost înlocuite cu elemente decorative eclectice, au fost adăugate cartușe și ornamente între ferestrele etajelor, balustrada traforată de pe acoperiș a fost înlocuită cu una cu baluștri, vasele în stil antic au dispărut, iar la etajul întâi, pe colț, a fost montat un balcon cu grilaj din fier forjat. Rezultatul este fațada eclectică pe care o vedem și astăzi, păstrată în restaurările ulterioare. Lui Schiffeleers îi revin proiectele din 1903–1907, iar lui Gottwald execuția.
Unele surse, inclusiv articole recente, datează cupola din 1874, odată cu supraetajarea clădirii. Cărțile poștale din jurul anului 1900 nu o arată, iar cererea de autorizare din ianuarie 1906 o descrie ca pe o lucrare nouă. Datarea în 1906–1907 este, prin urmare, cea susținută de documente. Imaginea clădirii cu cupolă pe colț, fixată în primul deceniu al secolului al XX-lea, a fost reprodusă de atunci pe sute de cărți poștale și a devenit una dintre imaginile emblematice ale Căii Victoriei.
Incendiul Magazinelor Luvru și alinierea Căii Victoriei (1911)
La sfârșitul lunii ianuarie 1911, la scurt timp după incendiul care distrusese stabilimentul grafic Göbl din strada Regală, a izbucnit focul în Magazinele Luvru, care ocupau palatul Societății „Imobiliara” de pe partea opusă a Căii Victoriei, la colțul cu strada Sărindar. Incendiul a pornit în jurul orei 18:15 dintr-o vitrină și a cuprins în scurt timp întreaga clădire, în care se aflau și birourile Societății de asigurări „Agricola” și ale altor firme. Presa a descris scena drept „dezastrul din calea Victoriei”, iar trupele și pompierii au lucrat toată noaptea.
Casa Capșa a fost direct amenințată. Presa relata că, în momentul în care flăcările dogoreau puternic, geamurile casei Capșa dinspre Calea Victoriei s-au spart, iar pompierii au început să stropească fațada pentru a o feri de flăcări. Hotelul Capșa a servit și ca punct de lucru pentru autorități: în timp ce clădirea de vizavi ardea, într-una dintre camerele hotelului se desfășura ancheta parchetului, condusă de procurorul Partenie Cezar. Intervenția pompierilor a salvat clădirea Capșei.
Tot în 1911, administrația comunală a modificat planul de aliniere a Căii Victoriei, întocmit de guvernarea anterioară. Linia ideală a planului liberal prevedea retragerea mai multor clădiri de pe acest tronson, între care și casa Capșa. Noua administrație a introdus „o modificare practică”: a scos casa Capșa din linia de aliniere și a trasat o nouă linie, care lăsa clădirea pe loc, retragerea, cu o diferență de aproximativ un metru, urmând să privească în principal casa „Luvru”, casa Lahovary și Hotelul Frascati. Decizia a fost discutată în presă, dar a făcut ca fațada Casei Capșa să se păstreze în poziția ei inițială.
„Casa Gr. Capșa”: banchetele și cafeneaua (1902–1948)
Moștenitorii și conducerea firmei
După moartea lui Grigore Capșa, firma a funcționat sub numele „Casa Gr. Capșa”. Proprietatea a revenit văduvei, Marie-Obéline Capșa, și celor trei fiice, Ana, Sofia și Margareta, iar conducerea efectivă a fost preluată, din 1903, de ginerele fondatorului, inginerul Nicolae Zanne, și de nepotul de frate al acestuia, Ștefan Capșa, fiul lui Constantin, singurul membru al generației următoare care a îmbrățișat meseria de cofetar. În 1914, presa îi numea pe N. Zanne și C. Hagi-Teodorachi „proprietarii casei Capșa”. Ana Capșa s-a căsătorit în familia de Montlebert, iar fiica ei, Margareta, l-a luat de soț pe senatorul liberal Ionel Nicolaescu, singurul membru al familiei care a activat în Partidul Național Liberal.
Organizarea firmei a rămas cea stabilită de fondator, cu un aparat administrativ propriu. În 1913, prin decret regal, medalia „Meritul comercial și industrial” clasa a II-a a fost acordată procuriștilor casei, Rudolf Knapp și Ștefan Capșa, și directorului Albert Balin. În ianuarie 1913, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la deschiderea primei cofetării, regele Carol I i-a transmis lui Nicolae Zanne, prin secretarul său particular Louis Basset, urări ca „viitorul acestui stabiliment industrial să fie tot atât de binecuvântat ca și vrednicul său trecut”. Personalul avea propria societate, care își organiza balul anual în saloanele „Liedertafel”, sub patronajul proprietarilor.
În 1926, Casa Capșa a sărbătorit 40 de ani de muncă ai maestrului Fotescu, șeful laboratorului de patiserie, în prezența ministrului Muncii, Grigore Trancu-Iași, a prefectului Capitalei, generalul Nicoleanu, și a reprezentanților presei. D. Hagi-Teodorachi, din partea patronilor, a vorbit despre „vechimea, capacitatea, devotamentul și disciplina personalului de elită al acestei întreprinderi industriale”, iar întregul personal, în frunte cu Ștefan Capșa și cu directorul Knapp, a participat la festivitate. Pentru bufet, maestrul Fotescu pregătise noi creații. Episodul ilustrează continuitatea personalului: maeștrii formați în vremea lui Grigore Capșa lucrau încă în laboratoarele casei.
În 1931, din cauza unor probleme juridice, firma a fost transformată în societate în comandită simplă, condusă succesiv de Albert Balin, Rudolf Knapp și Ștefan Capșa. Societatea deținea clădirea din strada Edgar Quinet nr. 1, colț cu Calea Victoriei nr. 36, precum și anexe în strada Biserica Amzei nr. 19. În anii 1940–1942, Ștefan Capșa a redactat două lucrări memorialistice, „Capșa 1852–1942” și „Familia Capșa”, pentru tipărirea cărora Banca Națională a României acordase o subvenție, consemnată într-o chitanță din 28 decembrie 1942 semnată de Rudolf Knapp. Războiul a împiedicat publicarea, iar din cele două manuscrise s-a păstrat doar primul.
Extinderea afacerii: Sinaia, Lido și Athénée Palace
Moștenitorii au extins activitatea dincolo de clădirea de pe Calea Victoriei. În 1905, firma și-a deschis o filială la Sinaia, unde reședința de vară a familiei regale de la Peleș atrăgea în fiecare sezon elita bucureșteană. „Vila Capșa”, construită special pe Bulevardul Ghica, avea terase și o sală mare de consumație, în care se serveau produse de cofetărie și patiserie, cafea, ceai și preparate ușoare, iar oaspeții ascultau concertele orchestrei lui Grigoraș Dinicu. În 1906, la Expoziția Generală Română din Parcul Carol, organizată pentru jubileul de 40 de ani de domnie a lui Carol I, Casa Capșa a avut un pavilion propriu.
În perioada interbelică, firma a administrat la Sinaia hotelurile Palace și Caraiman și restaurantul-bar al Cazinoului, iar la București restaurantul Hotelului Athénée Palace și Terasa Lido. Potrivit unor surse, până în 1940 Casa Capșa a deținut practic monopolul banchetelor oficiale și neoficiale din București și din țară, având echipament pentru servirea simultană a 3.000 de persoane. Laboratoarele și depozitele de veselă și argintărie permiteau organizarea unor mese la distanță de sute de kilometri de Capitală, cu personal, mâncare și inventar transportate de la București.
Banchetele oficiale și anvergura serviciului
Casa Capșa a continuat să servească mesele Curții și ale guvernului. În februarie 1902 a pregătit bufetul și supeul balului de la Palatul Regal, iar în mai 1902 a organizat un „bar american” la chermeza de binefacere din parcul Palatului Cotroceni, patronată de principesa Maria. La 11 mai 1906, Ministerul de Externe a oferit un banchet jubiliar pentru 40 de ani de domnie a lui Carol I, cu meniu Capșa. În 1909, la Slănic, Regia Monopolurilor Statului a oferit excursioniștilor francezi un banchet servit de casa Capșa, iar în 1911, la prânzurile diplomatice date de ministrul de Externe Titu Maiorescu, meniurile au fost pregătite tot de Capșa.
Mesele mondene și cele ale asociațiilor profesionale erau la fel de numeroase. În 1910, un banchet servit de casa Capșa a fost însoțit de orchestra lui Christache Ciolac, „cu mai multe arii naționale și străine din repertoriul său”. În 1913, în saloanele Automobil-Clubului, corpul automobiliștilor voluntari a oferit un banchet în prezența principelui moștenitor Ferdinand, cu un meniu care cuprindea și „Glace Automobile fleurie”. În august 1920, la vizita mareșalului Joseph Joffre la București, la invitația regelui Ferdinand și a reginei Maria, a fost creată prăjitura „Joffre”, din ciocolată, care se prepară și astăzi. În 1922, Casa Capșa a pregătit banchetul încoronării de la Alba Iulia, servit în Sala Unirii.
Mai multe relatări de presă arată anvergura logistică a serviciului. În 1902, pentru serbarea inaugurării canalului Sulina, oferită de Comisia Europeană a Dunării, casa a trimis spre Galați, cu trenul, mai multe vagoane speciale cu provizii pentru invitați, presa notând într-o singură zi plecarea a „încă două vagoane speciale ale casei Capșa”. În octombrie 1925, la Iași, la inaugurarea vechiului palat domnesc transformat în Palat de Justiție, în prezența regelui Ferdinand, Casa Capșa a adus de la București „toată mâncarea și întregul bufet, gata preparat”, în două vagoane speciale, împreună cu tot personalul de serviciu; șampania a fost servită de cincizeci de chelneri ai casei. Un restaurant care putea transporta pe calea ferată, la 400 de kilometri, mâncarea, inventarul și o echipă de cincizeci de chelneri era un caz unic în țară la acea vreme.
Cea mai mare operațiune documentată a avut loc la Alba Iulia, în mai 1929, cu ocazia serbărilor naționale pentru împlinirea unui deceniu de la Unire. Directorul casei Capșa a sosit în oraș cu câteva zile înainte, pentru a lua măsurile necesare servirii a două banchete, cu 1.200 de tacâmuri, oferite în onoarea Casei Regale, a corpului diplomatic, a reprezentanților țărilor străine și a ziariștilor. Primul banchet a fost servit în sala Unirii din cetate, al doilea în sala teatrului „Caragiale” din parcul „Regele Mihai I”. În 1936, toate banchetele și recepțiile conferinței parlamentare economice de la București au fost servite tot de Casa Capșa, presa titrând că „Capșa” înregistrează primele rezultate practice ale conferinței.
Meniurile Casei Capșa
Meniurile păstrate în presa vremii, de la festinul Societății „Concordia Română” din 1881 la banchetele din 1925, permit reconstituirea bucătăriei casei. Felurile de mâncare consemnate sunt următoarele: ridichi ardelene, pescișori basarabeni, unt proaspăt Capșa, limbi de căprioară afumate din Dudești, supă Concordia, plăcințele regale, cegă de Sulina, calcan de Constanța, mușchi județean cu sos Odobești, tobă de pasăre din Găești, sparanghel Filipescu cu sos Buftea, anghinare sau dovlecei Mogoșoaia cu cepușoară și untdelemn, sorbire princiară de Chitila, puișori de mai, castraveți Tântava, salată Manile Cotroceni, brânză de stână Andreescu, cașcaval August de Broșteni, brânză boierească de Comarnic, Deliciul Concordiei Capșa, înghețată de Piatra Arsă, frăgulițe de la Vârful cu Dor, zmeură de la Caraiman, drăgănele de la via Măgura, oeufs froids à la gelée, filet de bœuf Brillat-Savarin, chapon du Mans à la Talleyrand, salade verte, petits pois à la française, caviar frais, crème de volaille, esturgeon sauce genevoise, selle de pré-salé cu fonds d'artichauts și petits pois, dindonneau truffé rôti, asperges sauce mousseline, glace melon, bonbons, marrons glacés, corbeille de fruits, tortue claire, truite saumonée à la Daumont, quartier d'agneau de Béhague à la Cardinal, poularde soufflée à la Néva, neige au ch*****ne, faisan de grande chasse à la broche, salade Duchesse, asperges d'Argenteuil sauce maltaise, pêches Impératrice, Diplomate Capșa, gaufrettes, crème Darblay, timbale de langouste à l'américaine, escalopes de ris de veau maréchal, chaud-froid de gélinottes Souvarov, sorbet ananas, poularde de Houdan à la broche, salade printanière, asperges sauce ivoire, fondu au parmesan, glace Viviane, crème Fontange, fruits de rivière meunière, poularde Albufera, petite mousse Bellevue, sorbet Montmorency, faisan de grande chasse truffé, salade cœur de romaine, petits pois bonne-femme, pouding au vin de Samos, glace Succès, truffes, cerises fondantes, corbeille de fraises, crème d'Argenteuil, truite de la Loire à la parisienne, sauce vénitienne, mousse de jambon périgourdine, pâté de foie gras de Strasbourg, salade de saison, glace Automobile fleurie, consommé Sévigné, sterlet du Danube à l'anglaise, selle de veau Capșa, faisans rôtis, salade demi-deuil, fonds d'artichauts sauce hollandaise, glace Nesselrode.
Băuturile completau meniurile cu o selecție de vinuri românești și străine. Pe cartea festinului din 1881 figurau pelinul de Drăgășani, țuica de Chiojdeni, vinul de Cotnar, vinul roșu „Matei Basarab”, tămâioasa de Dealul Mare și „moca-coniacul” Monteoru. Meniurile de la începutul secolului al XX-lea includ țuica-mastica, Drăgășani vechi, Dealu Mare din 1907, Cornița albă de Drăgășani din 1890 și Cornița ruginită din 1888, alături de Haut Sauternes din 1893, Pommard des Rugiens, Chambertin, Château Latour Carnet, Steinberger, Brauneberger, Rhein Extra, porto, xeres, șampaniile Pommery Greno și G.H. Mumm, într-o variantă din 1904, precum și o „Champagne Capșa brut”. Cafeaua și lichiorurile, de regulă Cointreau, încheiau masa.
Pe lângă meniurile banchetelor, casa a creat un repertoriu de produse care purtau numele unor oaspeți sau evenimente: prăjitura „Joffre”, înghețata „Nesselrode”, fileul de vițel „Prince Orloff”, crema „Princesse” și înghețata „Princesse Marie”, dedicate principesei moștenitoare în 1892–1893, bomboanele „Jockey Club” și preparatul „Selle de veau Capșa”. Meniul festinului din 1881, alcătuit numai din preparate românești, a fost apreciat de semnatarii actului de mulțumire, între care Titu Maiorescu, Carol Davila și Dimitrie Butculescu, drept „primul festin redactat românește, pregătit de un român meritos pentru această societate românească”.
Cafeneaua politică: „la Capșa se fac și se desfac guvernele”
Apartenența lui Grigore Capșa la Partidul Conservator a atras la început o clientelă conservatoare, dar cu timpul au venit și liberalii, iar cafeneaua a devenit locul de întâlnire al oamenilor politici din toate partidele. Printre clienții constanți se numărau Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Mișu Deșliu, Anastase Stolojan, Nicolae Fleva, P.S. Aurelian, Dinu Brătianu, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu și Mihail Ralea. Ziariștii George Em. Lahovary și Grigore Ventura de la „L'Indépendance Roumaine”, I.G. Valentineanu de la „Reforma”, N.T. Orășanu și frații Constantin, Ion și Anton Bacalbașa erau prezenți aproape zilnic. De aici provine expresia „la Capșa se fac și se desfac guvernele”, iar jurnaliștii au poreclit cafeneaua „Urlătoarea academică”.
Printre oaspeții străini ai casei au fost marele duce Nicolae al Rusiei (1877), principele Urussoff, Milan și Natalia, foștii suverani ai Serbiei, Raymond Poincaré, mareșalul Joffre, Sarah Bernhardt, Enrico Caruso, tenorul Iosif Schmidt, actorul Harry Baur, dansatoarea Josephine Baker, generalul Maurice Gamelin și primul ambasador al URSS la București, Ostrovski. În perioada lui Grigore Capșa, la Capșa veneau și scriitorii și pictorii Radu D. Rosetti, Duiliu Zamfirescu, Elena Văcărescu, Cincinat Pavelescu, Constantin Jiquidi, Nicolae Grant, George Demetrescu Mirea, Ștefan Popescu, Jean Alexandru Steriadi și Nicolae Vermont, precum și compozitorii George Enescu și Pietro Mascagni.
În 1935, scriitorul și diplomatul francez Paul Morand scria în volumul „Bucarest” că „Capșa este inima orașului, topografic și moral”, reunind „un hotel, o cofetărie, un restaurant și o cafenea”. Gheorghe Crutzescu nota, în „Podul Mogoșoaiei”, că, timp de 75 de ani, Casa Capșa fusese „buricul țării și cronica ei vie”. Influența politică a cafenelei a provocat și reacții: potrivit unor surse, Gheorghe Tătărescu a cerut de două ori, în anii 1920 și 1930, închiderea localului. În 1947, presa constata că, dintre vechile firme ale Căii Victoriei, „doar Casa Capșa se menține pe vechea poziție”, dar adăuga că „guvernele nu se mai formează și nici cad la Capșa”.
Cafeneaua literară a perioadei interbelice
După Primul Război Mondial, clientela cafenelei s-a schimbat, politicienii lăsând locul scriitorilor, artiștilor și publiciștilor. Printre obișnuiții Capșei au fost Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Mihail Dragomirescu, Nicolae Săveanu, Nicolae Tonitza, Alexandru Cazaban, Alexandru Satmari, Constantin Nottara, Iancu Brezeanu, N.D. Cocea, George Topîrceanu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Vinea, Victor Eftimiu, Dimitrie Gusti, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu și Șerban Cioculescu. Arghezi scria că Capșa era „singurul local intelectual de pe Calea Victoriei” și că „dacă ești prost la Capșa, nu se poate să fii inteligent în altă parte”.
Poetul Nicolae Crevedia a rezumat atmosfera locului într-un catren rămas celebru: „La Capșa, unde vin toți seniorii, / Local cu două mari despărțituri: / Într-una se mănâncă prăjituri, / Și-ntr-alta se mănâncă scriitorii.” Ziaristul Mircea Damian a dedicat cafenelei un capitol din volumul „București”, publicat în 1935, cu descrieri ale interiorului și ale tabieturilor clienților. A fi primit la Capșa echivala cu o formă de recunoaștere în lumea literară, iar cafeneaua funcționa ca un al doilea foaier al Teatrului Național. În 1936, proprietarii au renunțat la cafenea în favoarea restaurantului, după ce un proiect de modernizare a fost redus la o restructurare interioară.
Războaie, cutremur și bombardamente
În timpul ocupației germane a Bucureștiului, din decembrie 1916 până în noiembrie 1918, restaurantul a fost rechiziționat și transformat în popotă a ofițerilor bulgari, care l-au lăsat într-o stare precară. După război, firma și-a refăcut rapid activitatea. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat grav hotelul, care a necesitat lucrări ample de refacere. Bombardamentele americane din 4 și 15 aprilie 1944 au produs noi pagube, iar bombardamentul german din 23–24 august 1944 a lovit atât clădirea Capșa, cât și un imobil de pe strada Edgar Quinet. Fotografiile din 1944 arată fațadele avariate, reparate în anii următori.
În ultimii ani de dinaintea instaurării regimului comunist, Casa Capșa a devenit un punct de întâlnire al liderilor liberali și țărăniști care se opuneau noii puteri. Două saloane ale casei erau rezervate partidelor istorice: unul era folosit de Partidul Național Țărănesc, iar celălalt de Partidul Național Liberal. Fotografiile lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Virgil Madgearu, respectiv a lui Ionel Brătianu, expuse astăzi în cele două saloane restaurate, amintesc de această perioadă. La 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai, s-a încheiat și epoca în care Capșa fusese, timp de opt decenii, centrul vieții publice bucureștene.
De la Restaurantul „13 Decembrie” la Hotelul Capșa (1948 – prezent)
Rechiziția și Restaurantul de Stat „13 Decembrie”
În 1948, odată cu naționalizarea, activitatea firmei a fost oprită, iar la 21 ianuarie 1949 „Monitorul Oficial” a publicat două decizii prin care se rechiziționau, la dispoziția Ministerului Comerțului și Alimentației, „întreg inventarul și utilajele proprietatea «Grigore Capșa»”, precum și „Hotelul și Restaurantul «Capșa», cu anexele sale, proprietatea societății în comandită «Grigore Capșa»”. Un articol de presă din 1998 observa că, după rechiziție, nu s-au mai făcut alte acte de trecere a imobilului în proprietatea statului. Hotelul a fost închis, iar Ștefan Capșa a fost nevoit să evacueze apartamentul pe care îl ocupa în clădire. El a murit în 1951, iar o parte din arhiva firmei s-a pierdut în împrejurări neclare.
Regimul comunist a... (vezi continuarea monografiei pe site-ul Property INDEX.)
