05/09/2026
Grand Hotel Broft/Brofft > Hotel Continental
Hotel Continental, fost Grand Hotel Broft (Brofft), Calea Victoriei nr. 56, București — ridicat în 1868 de belgianul Charles Brofft, reconstruit în 1886–1887 de bancherul Menachem Elias după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster și I. I. Rosnovanu; a găzduit pe Osman Pașa (1878) și pe regele Mihai I (1992), monument istoric grupa B, astăzi în lanțul Continental Hotels.
Terenul și primii proprietari (secolul al XIX-lea – 1867)
Casa banului Ghica și nașterea Podului Mogoșoaiei ca arteră select
La mijlocul secolului al XIX-lea, pe locul unde se ridică astăzi Hotel Continental se afla casa banului Dimitrie Ghica, aflată pe Podul Mogoșoaiei — vechea denumire a Căii Victoriei, atestată documentar din 1692. În această casă s-a născut, la 12 august 1816, Ion Ghica, viitor om politic, diplomat și scriitor, autor al Scrisorilor către Vasile Alecsandri. Zona câștigă însemnătate socială abia după 1852, odată cu ridicarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Național) pe locul fostului han Filaret, demolat în 1847. Prezența teatrului transformă tronsonul din fața lui într-un pol al vieții mondene bucureștene, atrăgând treptat hoteluri, cafenele și magazine de lux.
Proprietatea de peste drum de teatru trece, în deceniile următoare, prin mai multe mâini. Este atribuită, la un moment dat, și boierului Tache Ghica, alături de Maria Câmpineanu, înainte de a ajunge, pe la 1860, în posesia doamnei Elenchi Cantacuzino. Aceasta o vinde, în același an, prin licitație, lui Toma Bagdat, pentru suma de 450.000 lei. Doi ani mai târziu, proprietatea este preluată de Garabet Vaniciu, pentru ca, în 1867, să intre în posesia lui Gheorghe (Ghiță) Niculescu, negustor de pânzeturi și textile, care plătește pentru ea 20.000 de galbeni austrieci. Această succesiune rapidă de proprietari ilustrează valoarea tot mai mare a terenurilor de pe Podul Mogoșoaiei în epocă.
Grand Hotel Brofft (1868–1886)
Charles Brofft și deschiderea hotelului
În jurul anului 1867–1868, proprietatea de peste drum de Teatrul cel Mare este cumpărată de Charles Brofft, negustor înstărit originar din regiunea belgiană Limburg. Brofft supraetajează și transformă radical clădirea existentă, lucrări care durează aproximativ doi ani. Hotelul este dat în folosință în 1868, iar inaugurarea oficială are loc în 1869, sub numele de Grand Hotel Brofft (scris uneori și „Broft”). Clădirea, amenajată în stilul renașterii florentine, dispune de 48 de camere elegante, fiecare cu lavoar și toaletă proprie — standard de confort remarcabil pentru Bucureștiul acelei epoci — precum și de un restaurant cu bucătărie franțuzească.
La parterul hotelului funcționează mai multe prăvălii de lux, printre care librăriile lui Iosif Szollosy și Graeve și magazinul de pălării și parfumuri al doamnei Paul Martin, soția fostului pălărier al Curții. În aceeași clădire își are atelierul de bijuterie Resch, fondat în 1837, furnizor al Casei Regale. Hotelul găzduiește și o cofetărie omonimă — Cofetăria Brofft —, condusă, la mijlocul anilor 1880, de Iohn Müller și doamna H. Horn, care oferă specialități franțuzești, vinuri fine, lichioruri și bomboane pentru nunți și botezuri, cu un salon separat pentru doamne, unde nu se fumează.
Rivalitatea cu Hotel Hugues și viața mondenă
La mică distanță, pe aceeași arteră, se află principalul rival al lui Brofft: Hotel Hugues, deschis de belgianul Donat Hugues. Cele două hoteluri concurează pentru aceeași clientelă select, cu prețuri pe măsură — un dejun la Brofft costă 30 de franci, față de 25 de franci la Hugues, diferență contestată uneori de clienți, dar acceptată de o clientelă înstărită. Saloanele Hotelului Brofft devin loc de întâlnire pentru administrație și viața publică: în 1877, comitetul arendașilor Statului, din care fac parte I. Marghiloman, Ladăr Șabechi, Eraclie Dumba, G. Pappadopolu și alții, se întrunește chiar în salonul hotelului pentru a pregăti o petiție înaintată domnitorului. Hotelul servește totodată drept punct de informare pentru viața culturală a Capitalei — secretarul Hotelului Brofft gestionează, în 1876, cesiunea unui abonament la loja Operei Franceze.
Amplasarea hotelului, chiar pe traseul cortegiilor și procesiunilor Podului Mogoșoaiei, îl face martor al vieții cotidiene a orașului. În aprilie 1878, un cortegiu funerar israelit este blocat, timp de câteva minute, chiar în dreptul străzii dintre Grand Hotel Broft și hotelul Ionescu, din cauza unei trăsuri oprite neregulamentar — incident mărunt, dar consemnat de presa vremii, care ilustrează aglomerația crescândă a arterei. Trei ani mai târziu, un anunț al concurentului Hotel d'Angleterre (fostul Hotel Lazăr, din Piața Teatrului) se recomandă publicului precizând că se află „în rând cu Grand Hotel Broft”, dovadă a notorietății pe care hotelul lui Brofft o dobândise ca reper topografic al zonei.
Oaspeți iluștri și declinul de prestigiu
Grand Hotel Brofft găzduiește, în 1868, vizita prințului Napoleon, supranumit „Plon-Plon”, văr al împăratului Napoleon al III-lea, aflat în misiune pe lângă domnitorul Carol I. Tot aici este cazat, la începutul anului 1878, generalul otoman Osman Pașa, comandantul înfrânt la Plevna în decembrie 1877 și adus la București înainte de a-și preda sabia regelui Carol I. Se povestește că, atunci când regele a trecut pe Calea Victoriei în fruntea trupelor, Osman Pașa l-ar fi salutat de la balconul hotelului, ca un învins pe învingătorul său.
Faima Hotelului Brofft se stinge treptat spre mijlocul anilor 1880, mai ales în urma unui scandal public izbucnit în 1884 între ministrul justiției Voinov și magistratul Edgar Mavrocordat. În aceeași perioadă, potrivit unei știri din presa vremii, proprietarul hotelului încearcă să se sinucidă, fiind însă oprit la timp; episodul, plasat de presă în 1886, reflectă probabil tensiunile financiare și administrative din jurul viitorului incert al clădirii, discutate pe larg în capitolul următor.
Scandalul alinierii și nașterea Hotelului Continental (1882–1887)
Vânzarea către Menachem Elias și comisia tehnică din 1884
În jurul anului 1882, doamna Celestinne Brofft — despre care sursele nu precizează cu certitudine dacă era soția sau fiica lui Charles Brofft — vinde hotelul bancherului Menachem Elias, cunoscut filantrop bucureștean. Cu puțin timp înaintea achiziției, în presă circulaseră zvonuri potrivit cărora clădirea s-ar afla într-o stare avansată de degradare și ar trebui demolată — informație contrazisă de o fotografie din 1881, care arată hotelul într-o stare bună; zvonurile par să fi servit, mai degrabă, drept pârghie de negociere a prețului.
Într-o zi din anul 1884, o comisie mixtă alcătuită din patru persoane — Cucu, șeful serviciului tehnic al Comunei, arhitectul N. Cerkez, din partea Ministerului Domeniilor, și arhitecții Dobre Nicolau și Enderle, din partea proprietarului — examinează la fața locului starea clădirii. Concluzia comisiei este că imobilul nu prezintă temeri serioase de cădere, dar are nevoie de lucrări de consolidare, îndeosebi la stâlpii exteriori de la parter. Constatarea, deși moderată, va deveni miza unui conflict mai larg legat de alinierea străzii, relatat în detaliu de fostul primar N. Fleva într-o scrisoare publicată în ziarul Romanul.
Scrisoarea lui N. Fleva și tranzacția aliniamentului
La 27 august 1886, N. Fleva, fost primar general al Capitalei, publică în Romanul o scrisoare-acuzație la adresa administrației municipale, pe tema alinierii Podului Mogoșoaiei. Potrivit relatării sale, Consiliul comunal votase, iar ministerul aprobase, o linie dreaptă a străzii, care ar fi obligat proprietarul hotelului Brofft să cedeze 6 metri din proprietate pentru înfrumusețarea și lărgirea arterei. Menachem Elias ar fi încercat, în repetate rânduri — printr-o somație anulată, printr-o autorizație obținută pe cale nereglementară de la un consilier-ajutor de primar și, în cele din urmă, printr-o amenințare de proces — să obțină dreptul de a reconstrui pe vechea aliniere, fără a ceda terenul cerut de regulament.
Fleva relatează că, în cele din urmă, Elias a obținut schimbarea alinierii pe cale de tranzacție: primăria a renunțat la pretenția celor 6 metri, iar Elias a renunțat, în schimb, la procesele intentate comunei și la despăgubirea de 120.000 de lei care îi fusese acordată de juriul de expropriere pentru dărâmarea hotelului. În urma acestei înțelegeri, fațada proprietății spre Calea Victoriei a rămas fixată la o lățime de 36,40 metri liniari. Fleva denunță tranzacția ca fiind ilegală, arătând că, potrivit legii comunale și legii domeniilor, nicio înțelegere de peste 25.000 de lei nu putea fi încheiată fără aprobarea Corpurilor legiuitoare — normă pe care o invocase el însuși, cu succes, în procesul comunei cu antreprenorul Boisguerin.
Demolarea și ridicarea Hotelului Continental
Lucrările de săpătură pe locul fostului Hotel Brofft încep în vara anului 1886; săpăturile confirmă, potrivit presei, că vechea clădire nu avusese niciodată o fundație solidă. Noua clădire, ridicată în stil eclectic după planurile arhitecților Emil Ritter von Förster și I. I. Rosnovanu, este predată proprietarilor — frații Elias — la 26 septembrie 1887. Ea primește, încă de la recepție, numele de Hotel Continental, iar conducerea noului hotel îi este încredințată chiar lui Charles Brofft, care, între timp, se mutase la Paris. Deschiderea publică are loc tot în septembrie 1887.
Lucrările de modernizare se desfășoară fără întreruperea activității comerciale de la parter: librăriile lui Szollosy și Graeve, precum și magazinul de pălării al doamnei Paul Martin rămân deschise pe toată durata șantierului. Prima atestare documentară certă a denumirii „Grand Hotel Continental” este dată de un meniu de gală, scris în limba franceză, datat 8/20 decembrie 1892 — reper folosit frecvent în literatura de specialitate pentru a marca definitiv trecerea de la vechiul nume la cel nou.
Apusul numelui „Broft” și Hotel Continental până azi
Numele vechi, sub o firmă nouă (1887–1898)
Deși clădirea poartă oficial, din 1887, numele de Hotel Continental, denumirea populară „Broft” continuă să circule în Capitală mai bine de un deceniu. În 1894, un anunț al Magazinului de Luvru, instalat la parterul clădirii, se recomandă publicului precizând adresa drept „Calea Victoriei, fost Hotel Broft”. Etajele superioare continuă, de asemenea, să fie exploatate ca spațiu de cazare sub vechiul nume: în 1897, antreprenorul D. Rusu, care ține cu chirie apartamentele de sus ale clădirii, anunță poliția în legătură cu decesul, prin sinucidere, al tânărului funcționar Al. I. Alexandrescu, găsit mort într-o cameră de la etajul al treilea al „hotelului Broft”.
Un an mai târziu, în 1898, un incendiu izbucnește la același „hotel Broft”, pornit de la lemnele de foc depozitate de D. Rusu în pivniță, până la înălțimea caloriferelor; intervenția promptă a pompierilor de la postul central limitează rapid pagubele, deși focul amenințase deopotrivă Magazinul de Luvru și întreaga clădire. Aceste episoade arată că, sub firma oficială de Hotel Continental, o parte a imobilului a continuat, informal, viața comercială și hotelieră asociată numelui fondatorului belgian, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
Viața interbelică și Măcelul din 13 decembrie 1918
În perioada interbelică, Hotel Continental devine unul dintre locurile de întâlnire preferate ale elitei politice, literare și artistice bucureștene. Printre administratorii de după Primul Război Mondial se numără Grigore Ștefănescu, împreună cu Tache Teodorescu, apoi Marin Ganciovici, iar din 1938, Andrei Cernea. Restaurantul hotelului, cu circa 240 de locuri în saloane și încă 180 în grădină, îi are ca oaspeți obișnuiți pe Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Barbu și George Enescu, alături de oameni politici precum Virgil Madgearu, Nicolae Titulescu și Armand Călinescu.
La 13 decembrie 1918, hotelul devine martor al unuia dintre cele mai violente episoade din istoria socială a Bucureștiului: reprimarea grevei tipografilor, în Piața Teatrului Național, aflată la câțiva pași de Hotel Continental, ale cărui balcoane ar fi servit drept punct de observație pentru oficialii guvernamentali. Cifrele privind numărul victimelor rămân disputate — comunicatul oficial al guvernului a vorbit despre 6 morți și 15 răniți, în timp ce alte surse, ulterioare, au vehiculat un bilanț de peste o sută de morți; istoricii moderni consideră varianta oficială o subestimare, fără a confirma însă cifra mai mare.
Secolul XX: comunism și revenirea Regelui Mihai I
După o perioadă de declin și închideri temporare — printre care una în 1960–1961 — Hotel Continental este redeschis, în 1954, cu recitaluri susținute de Maria Tănase; scena hotelului găzduiește, de-a lungul deceniilor comuniste, muzicieni lăutari precum Grigoraș Dinicu, Cristache Ciolac, frații Ionescu-Găină și Jean Marcu. O renovare amplă are loc între 1974 și 1976, în urma căreia hotelul redeschide cu 44 de camere și 9 apartamente, însumând 124 de locuri de cazare, plus un restaurant cu circa 140 de locuri.
La Paștele anului 1992, Hotel Continental găzduiește un moment de însemnătate istorică: prima revenire în țară a regelui Mihai I, după 42 de ani de exil. Vizita, primită cu entuziasm de sute de mii de bucureșteni, marchează una dintre cele mai puternice imagini ale tranziției românești postcomuniste, iar Hotel Continental rămâne, prin acest episod, legat simbolic de reîntoarcerea Casei Regale în spațiul public românesc.
Retrocedare și statutul actual
În anul 2000, clădirea este retrocedată Fundației Menachem Elias, moștenitoarea patrimoniului filantropic al familiei ctitorului de la 1886. Fundația concesionează hotelul lanțului hotelier Continental Hotels, condus astăzi de omul de afaceri Radu Enache. Între 2007 și 2009, clădirea este restaurată și modernizată de o echipă coordonată de arhitecții Romeo Belea și Ruxandra Ana Fotino-Verona, alături de biroul MZ Proiect (Daniela Mirea, Mariana Zielinski, Maximilian Zielinski, Vasile Barbos, Liana Simionescu, Elena Stoian, Adrian Timaru), redeschiderea având loc în 2009.
Astăzi, Hotel Continental dispune de camere la primele trei etaje și de șase săli de conferință la ultimul nivel, purtând numele unor pictori români — Grigorescu, Tonitza, Aman, Pătrașcu, Luchian și Pallady. Clădirea este clasată monument istoric grupa B și rămâne, prin poziția sa pe Calea Victoriei, față în față cu locul vechiului Teatru Național, unul dintre reperele arhitecturale ale Bucureștiului de secol XIX, martoră neîntreruptă, sub trei nume succesive — Grand Hotel Brofft, Grand Hotel Continental, Hotel Continental — la mai bine de un secol și jumătate de istorie urbană.
Detalii suplimentare, fotografii, bibliografie sau chiar monografii complete găsiți pe site-ul Property INDEX.
