10/01/2026
Când vedeți în septembrie câmpiile pline de oameni aplecați între rândurile de porumb uscat, smulgând știuleții galbeni și umplând coșurile până la refuz, când auziți râsetele și cântecele celor care muncesc împreună și simțiți mirosul dulceag al porumbului copt la soare, să știți că nu priviți doar o recoltă agricolă. Priviți culesul porumbului - sărbătoarea toamnei când munca de-o vară se transformă în roadă concretă, momentul când întreaga comunitate se mobilizează și când aurul adevărat al țăranului - bobul galben de porumb - vine acasă.
Pe vremuri, porumbul era regele culturilor în România. Nu grâul, care era mai prețios dar mai pretențios. Porumbul - robust, neprețios, roditor - era baza alimentației țărănești. Din el se făcea mămăliga - mâncarea zilnică, înlocuitorul pâinii, baza fiecărei mese. Din el se hrăneau animalele peste iarnă - porcii, găinile, vacile. Din el se făcea făină, se făcea mălai, se făcea chiar și țuică în vremuri de nevoie.
Semănatul porumbului începuse primăvara - în aprilie sau mai, când pământul se încălzise și pericolul de îngheț trecuse. Se semăna în rânduri drepte, cu sapa sau cu plugul, câte trei-patru boabe într-o grămadă, la patruzeci de centimetri distanță. Se acoperă cu pământ, se rugă pentru ploaie, și se aștepta. În două săptămâni, dacă vremea era bună, răsăreau frunzele verzi - semn de speranță, promisiune de roadă.
Vara, porumbul creștea - tulpină verde ridicându-se spre cer, frunze largi desfăcându-se, rădăcini adânci coborând în pământ după apă. Trebuia prășit - buruienile scose cu sapa, pământul rumegat în jurul plantelor. Trebuia udat dacă vara era secetoasă. Trebuia păzit de corbi care mâncau boabele, de mistreți care distrugeau plantele, de furtuni care doborau tulpinile.
În iulie-august venea înfloritul - porumbul făcea flori, se împreuna, se făcea știuleții. Bărbățoiul - paniculă galbenă în vârful tulpinii - producea polen care cădea pe mătăsurile - fire lungi mătăsoase ieșind din știuleți. Fiecare fir de mătase conectat cu câte un bob - dacă e polenizat, bobul crește, dacă nu, rămâne mic și nedezvvoltat.
Spre septembrie, când frunzele porumbului începeau să se îngălbenească și să se usuce, când știuleții atârnau grei pe tulpini, când boabele deveneau tari și galbene ca aurul, venea timpul culesului. Nu se aștepta mult - porumbul copt trebuie cules repede, înainte ca ploile de toamnă să-l strice, înainte ca frigul să vină.
Dimineața zilei de cules, întreaga familie se mobiliza. Părinții, copiii, bunicii, rudele, vecinii - toți veneau să ajute. Nu era muncă care putea fi făcută de o singură persoană. Un hectar de porumb însemna mii de știuleți care trebuiau smulși manual, unul câte unul. Cerea zile întregi de muncă, cerea multe mâini, cerea comunitate.
Se intrau în lanul de porumb în grupuri - fiecare lua un rând, mergea de-a lungul lui, smulgând știuleții. Mișcarea era simplă dar repetitivă - prinzi știuleți cu mâna stângă, smulgi cu dreapta, arunci în coș sau în grămadă, și mergi mai departe. Și iar, și iar, și iar. Sute de ori, mii de ori, până rândul se termină.
Știuleții smulși se aruncau în grămezi mari pe câmp sau se puneau direct în coșuri care se duceau la marginea lanului și se goleau în căruțe. Căruțile pline se duceau acasă, se descărcau în curte, și se întorceau pentru mai mult. Era mișcare constantă - oamenii în lan cules, coșurile duse și aduse, căruțele încărcate și descărcate.
Munca era grea - spatele dureau de la aplecări constante, mâinile se zgâriau de frunzele ascuțite ale porumbului, picioarele oboseau de mers prin brazde. Soarele de septembrie, încă puternic, ardea nemilos. Praful ridicat de muncă se lipea de transpirație, făcând oamenii să pară sculptați din lut galben.
Dar nu era muncă tristă sau silită. Era muncă făcută împreună, însoțită de conversație, de glume, de cântece. Femeile cântau doine despre roadă și mulțumire. Bărbații își aruncau replici hazlii de la un rând la altul. Copiii se jucau printre tulpini, făcând competiție cine culeg mai repede, cine găsește știuleți cel mai mare.
La amiază venea masa - adusă de gazda în câmp, pentru că oamenii nu puteau opri munca să meargă acasă. Se așeza pe o pânză la umbră, la marginea lanului, și se servea - mămăligă caldă cu brânză și smântână, roșii și castraveți, slănină, pâine, apă rece și țuică. Se mânca cu poftă, oboseala făcând orice mâncare să pară delicioasă.
După masă, o odihnă scurtă - o jumătate de oră la umbră, fumând o țigară, povestind. Apoi înapoi la muncă, continuând până seara, până când lumina scădea și nu mai puteai vedea bine știuleții. Prima zi se terminam, dar munca nu - mai erau zile de cules până lanul era gol.
Când ultimul știuleți era smuls și ultimă căruță plecam spre casă, venea satisfacția - munca grea terminată, recolta strânsă, iarna asigurată. Curtea casei era plină de mormane de porumb - aurii, parfumate, frumoase. Copiii se jucau în ele, săltând, îngropându-se, făcând castele din știuleți.
Dar culesul nu se terminam cu smulgerea. Urma curățatul - scoaterea cojilor verzi de pe știuleți, lăsând doar știuleții galbeni goi. Și aceasta era muncă comunitară - seara, după cină, vecinii se adunau în curtea gazdei, se așezau în cerc pe rogojini sau pe bănci, și curățau porumb.
Era moment special - muncă făcută în grup, la lumina lămpii sau a lunii, însoțită de povești și cântece. Mâinile lucrau automat - smulgi coaja, arunci știuleți curat într-o parte, coaja în alta. Gura vorbea, râdea, cântă. Bătrânii povesteau despre culesurile din trecut, despre ani roditori și ani secetoși. Tinerii flirtau discret, profitând de întuneric și de forfota.
Când găseau știuleți cu boabe roșii - rar dar posibil - se făcea sărbătoare. Fata care găsea știuleți roșu putea să sărute băiatul care îi plăcea, tradiție veche care făcea curățatul porumbului să fie și ritual de curtare.
După curățat, știuleții se puneau la uscat - atârnați în șiruri sub streașinile casei, pe terase, în șuri, oriunde era aerisit și uscat. Arătau ca ghirlande aurii împodobind casa. Acolo stăteau luni întregi, uscându-se complet, pregătindu-se pentru următoarea etapă.
Iarna venea ciuruitul - scoaterea boabelor de pe știuleți. Se făcea manual, cu mâinile sau cu unelte speciale - ciuruitoare de lemn sau metal. Era muncă lungi de iarnă, făcută la căldura sobei, în timp ce afară ninge. Boabele se puneau în saci mari, se păstrau în magazii, se foloseau tot anul.
În credința populară, porumbul avea statut special. Prima mămăligă din porumbul nou se făcea cu ceremonie - se punea la fiert cu respect, se tăia cu ață (nu cu cuțitul care e din metal), se mâncă mulțumind lui Dumnezeu pentru roadă. Știuleții cei mai frumoși se păstrau pentru sămânță - ei vor da naștere recoltei anului viitor, ei poartă continuitatea.
Astăzi, culesul porumbului s-a schimbat radical. Combine uriașe trecea prin lan, culegând și ciuruind automat, terminând în ore ceea ce lua săptămâni. E eficient, e rapid, e economic. Dar s-a pierdut ceva esențial - comunitatea adunată în lan, cântecele și râsetele, curățatul de seară sub lună, copiii jucându-se în mormane de porumb.
În sate care păstrează tradiția, încă se face manual culesul - nu din necesitate, ci din respect pentru tradiție, din dorința de a păstra vie memoria. Și acolo, în septembrie, câmpurile se umplu din nou de oameni, râsetele se aud din nou, coșurile se umplu din nou cu aur galben.
Culesul porumbului ne învață despre roadă și recunoștință. Ne arată că ceea ce semeni primăvara culegi toamna, că munca constantă de-o vară se transformă în bogăție concretă. Ne amintește că marile realizări cer efort colectiv, că lucrurile importante nu se pot face singur. Ne spune că bucuria adevărată vine din a vedea rezultatul concret al muncii tale, din a ține în mână rodul sudorii tale.
Când vedeți un lan de porumb copt, gata de cules - opriți-vă, privește. Imaginați-vă munca care a dus la el - aratul, semănatul, prășitul, udatul. Imaginați-vă munca care urmează - culesul, curățatul, uscatul, ciuruitul. Și înțelegeți că mămăliga pe care o mâncați nu apare magic - vine din luni de muncă, din sudoare, din devotament, din știință transmisă din generații, din respect pentru pământ și pentru roadă.
