15/01/2026
Un gând de Ziua Culturii Naționale
În mod surprinzător, personalitatea in jurul căreia m-am gândit să construiesc acest mic eseu dedicat Zilei Culturii Naționale, nu este român. Personajul meu de astăzi este nimeni altul decât Yehudi Menuhin, cel mai mare violonist al secolului XX, unul dintre cei mai mari virtuozi pe care i-a cunoscut istoria muzicii. Menuhin, un evreu cu rădăcini ruse, crescut si educat in America și Europa, se afirmase încă de foarte tânăr ca un geniu muzical al cărui precedent exegeții l-au găsit la Mozart – alt copil teribil al muzicii. Tânărul Menuhin, la nici 10 ani, avea deja o carieră internațională și aduna mii de oameni la concerte. Nu se mai găseau maeștri pe măsura lui, nu mai aveau ce să-l învețe profesorii vremii pe cel care putea da lecții de virtuozitate oricui... Și totuși. Și totuși, exista un om în vremea aceea cu care Menuhin dorea să studieze, un om de la care considera că are ce să învețe. Acel om era George Enescu. Anii petrecuți de tânărul Menuhin alături de Enescu aveau să-l ajute să-și desăvârșească și mai mult arta interpretativă, Enescu ajutându-l să înțeleagă neînțelesul, nota albă, așa cm mărturisește Menuhin la maturitate, de pe postamentul unei cariere strălucite, în care a fost cel mai râvnit violonist al tuturor marilor scene și cartea de vizită pe care o căutau toți marii dirijori. Cu Enescu a fost mai mult decât o relație elev-profesor, a fost o alchimie care i-a marcat pe ambii, o atingere acelor momente sublime pe care marile spirite le pot experimenta în momentele de grație. Sintonia la care au ajuns cei doi s-a perpetuat în timp, chiar dacă Menuhin a plecat de la Paris – locul unde a colaborat cu Enescu - la Berlin, pentru a studia și tehnica de vioară specifică spațiului germanic. Ulterior, în plină vogă artistică, Yehudi Menuhin a colaborat cu marea Filarmonică berlineză, iar cel care l-a întâmpinat la sosire a fost nimeni altul decât Sergiu Celibidache – erau laolaltă doi tineri care ajutau lumea să iasă din marasmul celui de-al Doilea Război Mondial, oferindu-i arta desavârșită... Da prieteni, marile povești ale culturii române se scriu și în alte spații, acesta este meritul de necontestat a actului cultural, al omului care produce cultură, care au apanajul universalității, fără granițe impuse și spații interzise.
Alchimia lui Menuhin cu Enescu a rezistat probei timpului, în moduri care par desprinse din oniric. Yehudi Menuhin s-a îndrăgostit iremediabil de muzica românească, a înțeles din muzica enesciană filonul folcloric cu un abisal potențial liric. A venit în România și Grigoraș Dinicu i-a cântat Ciocârlia cu o măiestrie despre care însuși Menuhin recunoaște că a fost o sursă de inspirație – de altfel i-a și preluat lui Dinicu la interpretare Hora Staccato, - a iubit folclorul și muzica lăutărească, a folosit prezența în țara lui Enescu mai mult pentru a se inspira decât pentru a cânta el însuși... A primit cu recunoștință și grație marile daruri muzicale ale românilor. Acesta a fost, pentru cultura noastră și a lumii, Sir Yehudi Menuhin. Acesta a fost George Enescu - mult mai mult decât compozitorul rapsodiei - o personalitate care acoperea cinci domenii muzicale la superlativ, acesta a fost Grigoraș Dinicu - lăutarul devenit sursă de inspirație pentru cel mai mare violonist al vremurilor sale...
Ce omagiu mai mare poate fi adus unei culturii a unui popor, decât acesta?!
La mulți ani, Cultură Românească, oriunde te-ai afla!
