24/10/2025
În orice stat de drept, privarea de libertate a unei persoane înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive trebuie să fie o ultimă soluție. Codul de procedură penală român consacră acest principiu în art. 223 și urm., subliniind că arestarea preventivă trebuie să fie proporțională, necesară și justificată.
Cu toate acestea, în România ultimilor ani, practica instanțelor și a organelor de urmărire penală a arătat o tendință de menținere sau de dispunere facilă a arestului preventiv, chiar și în cauze care nu implică violență sau în care pericolul social este redus. Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică și Administrația Națională a Penitenciarelor, în perioada 2019–2024, România a înregistrat, în medie, între 2.800 și 3.200 de persoane aflate în arest preventiv în fiecare an. De asemenea, rapoartele Avocatului Poporului și ale ONG-urilor specializate în drepturile omului (ex. APADOR-CH) au semnalat că în multe cazuri motivele arestării preventive sunt redactate formal, fără analiză detaliată a alternativelor, durata măsurii este extinsă prin prelungiri succesive, fără probe noi concludente și sunt ignorate măsuri alternative precum controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune.
Aceste aspecte contravin jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a condamnat România de multiple ori pentru lipsa motivării suficiente a măsurii arestului preventiv.
Legea română impune existența unor indicii temeinice și a unui pericol concret pentru ordinea publică sau pentru desfășurarea procesului penal. Cu toate acestea, în motivările instanțelor se regăsesc frecvent formule standardizate, de tipul "fapta prezintă un pericol social deosebit de ridicat, iar lăsarea în libertate ar produce o stare de insecuritate socială". Aceste motivări nu corespund cerinței de individualizare concretă a măsurii, impusă de CEDO și reiterată de ÎCCJ în jurisprudența sa.
Lăsând la o parte dispozițiile art. 223 alin. 1 C.P.P., sunt cazuri în care infracțiunea face parte din categoria celor prevăzute la alin. 2 indice 1 al aceluiași articol, pentru care se poate dispune arestarea preventivă, însă doar atât analizăm? Trebuie să ne raportăm și la persoana inculpatului, la atitudinea lui, dacă acesta s-a sustras ori s-a ascuns, dacă a răspuns la chemările organelor judiciare și dacă are antecedente penale. De cele mai multe ori nu se menționează în ce constă pericolul concret pe care îl reprezintă pentru ordinea publică.
Potrivit art. 202 C.P.P., pentru a se putea dispune o măsură preventivă trebuie să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii unei alte infracțiuni.
Totodată, măsura preventivă dispusă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată. Arestarea preventivă trebuie să respecte principiile proporționalității și subsidiarității. În speță, gravitatea faptei, chiar dacă justifică o anumită preocupare din partea organelor judiciare, nu este suficientă, în sine, pentru a justifica o privare de libertate în lipsa unor riscuri concrete și actuale.
În fine, în conformitate cu dispozițiile articolului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale articolului 9 din Codul penal, privarea de libertate a unei persoane este o măsură de excepție, ce trebuie justificată prin necesitate concretă și proporționalitate. Există, în acest sens, o jurisprudență bogată şi constantă a Curţii de la Strasbourg((Labita c. Italiei, Léger c. Franţei, Wemhoff c. Germaniei, Dumitru Popescu c. României şi multe altele), exprimată în zeci şi zeci de decizii care conturează ideea că arestarea preventivă nu trebuie să anticipeze o eventuală pedeapsă, iar privarea de libertate urmează să înceteze de îndată ce nu mai este absolut necesară pentru protejarea unor valori sociale fundamentale. Pe de altă parte, în cauza Lauruc c. României Curtea de la Strasbourg a apreciat că a fost încălcat art.5 parag. 3 cu privire la riscurile în caz de eliberare a inculpatului, prin neluarea în considerare a unor măsuri alternative și argumentarea în principal pe gravitatea faptelor comise fără a examina cazul specific al reclamantului.
Arestul preventiv trebuie să redevină ceea ce este prin definiție: o măsură de o cultură juridică a echilibrului, în care drepturile fundamentale sunt respectate chiar și în fața presiunii sociale.
