Bujoreanu Law

12/11/2025

Legea fundamentală a românilor stabilește că în statul nostru se manifestă trei […]

26/09/2025

Este lung, dar trebuie citit.

“Să nu asculți dialogul profesional, să dai paginile în mod ostentativ în dosar în timp ce alții vorbesc, să nu te uiți la interlocutor, să limitezi dialogul în mod abrupt și cu satisfacție, să fii rigid și formalist cu lucruri nesemnificative…
Nepăsarea vădită față de Omul din fața ta este forma supremă de Răutate.”

Contextul problemei de eo quod plerumque fit - legea reglementează situațiile cele mai des întâlnite în viață/practică/realitate. Au existat vremuri în care ficțiunile juridice (constructele teoretice) erau starea de excepție și Realitatea/Situația de fapt era regula în ceea ce priveș...

24/09/2025

Ai un teren pe care îl folosești de zeci de ani? Legea te poate face proprietar!

Introducere: Uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod special de dobândire a proprietății […]

22/07/2025

Cred că trebuie să avem cel puțin o dezbatere cu privire la posibilitatea dispunerii detențiunii pe viață fără posibilitate de a fi liberat condiționat.

Cu alte cuvinte, trebuie să avem o dezbatere în sensul că, în urma pedepsei aplicate, condamnatul să nu mai iasă din pușcărie niciodată.

Potrivit art. 56 din Codul Penal „Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.”

De asemenea, potrivit art. 60 din Codul Penal „Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani, și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor”.

Astfel, în ceea ce privește detențiunea pe viață, privarea de libertate este prezumată să înceteze doar la decesul condamnatului.

În schimb, în ceea ce privește închisoarea se cunoaște momentul în care va înceta privarea de libertate.

Altfel spus, efectul de extragere din societate a condamnatului este prezumat a fi permanent în cazul detențiunii pe viață, pe când în cazul închisorii efectul de extragere din societate este temporar.

Detențiunea pe viață se dispune atunci când se consideră că prevenirea săvârșirii unei noi infracțiuni se poate realiza doar prin extragerea totală și permanentă din societate.

Nu sunt multe infracțiuni care sunt pedepsite cu detențiunea pe viață.

Acestea sunt cuprinse în trei categorii, respectiv infracțiuni contra vieții, infracțiuni contra securității naționale și infracțiuni de genocid, contra umanității și de război.

În categoria celor contra vieții intră omorul calificat, iar în celelalte categorii intră cel puțin alte șapte infracțiuni (trădarea prin ajutarea inamicului, înalta trădare, atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități, genocidul, infracțiuni contra umanității, infracțiuni de război contra persoanelor).

Se constată astfel că doar o infracțiune referitoare la așa-zisa viață de zi cu zi este pedepsită cu detențiunea pe viață, celelalte infracțiuni presupunând condiții speciale și extraordinare.

De asemenea, potrivit art. 39 alin. (2) din Codul Penal „Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.”

Așadar, fără a dori să dezvolt, se observă că doar în cazul unor circumstanțe speciale și numai în urma îndeplinirii unor condiții matematice specifice se poate dispune detențiunea pe viață deși nu este expres prevăzută de norma de incriminare.

Totodată, potrivit art. 99 din Codul Penal (1) Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă: a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

Din cele de mai sus rezultă că, deși la momentul condamnării gravitatea faptei și periculozitatea persoanei a determinat convingerea că este necesară extragerea totală, dar mai ales permanentă din societate, chiar și în cazul detențiunii pe viață autorul unor fapte deosebit de grave poate fi reintrodus în societate.

Nu am pretenția de a propune soluții concrete, însă cred cu convingere că trebuie să luăm în calcul că în cazuri concrete reintegrarea reprezintă un risc prea mare pentru ceilalți membri ai societății.

Cu titlu de exemplu arăt că potrivit art. 188 alin. (1) din Codul Penal „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”
Totodată, potrivit art. 199 alin. (1) din Codul Penal ”Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”.

Astfel, uciderea unui membru al familiei, uciderea propriului copil, poate fi pedepsită doar cu maximul de 25 de ani. Mai mult, în cazul unei pedepse de 25 de ani de închisoare, potrivit prevederilor referitoare la liberarea condiționată, în cele mai favorabile condiții, criminalul poate fi liberat după 12 ani și jumătate.

Cred că, în urma evenimentelor tragice și extrem de grave, trebuie să inițiem ca societate dezbateri morale, sociale și juridice cu privire la posibilitatea judecătorului de a dispune detențiunea pe viață fără posibilitatea liberării condiționate.

Odată ce stabilim că libertatea, deși este o valoare fundamentală, trebuie uneori subordonată siguranței societății, va reveni legislativului să găsească soluțiile necesare.

11/07/2025

Dezincriminarea deținerii de droguri pentru consum propriu.

Săvârșirea oricărei infracțiuni este sancționată fie cu pedeapsa detențiunii pe viață, fie cu pedeapsa închisorii, fie cu pedeapsa amenzii.

Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată, închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, iar amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

Regula pentru toate cele trei sancțiuni este aceea executării pedepsei.

Așadar, în cazul pedepsei închisorii regula este aceea a executării acesteia în locuri anume destinate, denumite penitenciare.

Cu alte cuvinte, când legea prevede pedeapsa închisorii, în limbaj colocvial regula este intrarea la pușcărie.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 143/2000 (1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Astfel, dacă deții (ai la tine) pentru consumul propriu (pentru tine și doar pentru tine) orice cantitate de canabis, pedeapsa este aceea închisorii (intrării la pușcărie) între 3 luni la 2 ani.

Dar, hai să comparăm, hai să vedem care sunt infracțiunile care sunt sancționate cu aceeași pedeapsă:
- vătămarea fătului în timpul sarcinii - 3 luni la 2 ani;
- folosirea unui minor în scop de cerșetorie - 3 luni la 2 ani;
- violarea de domiciliu - 3 luni la 2 ani;
- distrugerea - 3 luni la 2 ani.

Așadar, dacă ai la tine o țigară cu canabis pentru tine și doar pentru tine, pentru statul român este același lucru cu a vătăma fătul în timpul sarcinii sau cu a folosi un minor în scop de cerșetorie.

Dar, dacă deții (ai la tine) pentru consumul propriu (pentru tine și doar pentru tine) orice cantitate de cocaină sau o pastilă de ecstasy, pedeapsa este aceea închisorii (intrării la pușcărie) între 6 luni la 3 ani.

Din nou, hai să comparăm, hai să vedem care sunt infracțiunile care sunt sancționate cu aceeași pedeapsă:
- lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice - 6 luni la 3 ani;
- vătămarea fătului în timpul sarcinii care a avut ca urmare moartea copilului - de la 6 luni la 3 ani;
- folosirea prostituției infantile - 6 luni la 3 ani;
- furtul - 6 luni la 3 ani;
- înșelăciunea - 6 luni la 3 ani;
- evadarea - 6 luni la 3 ani.

Așadar, dacă ai la tine o pastilă de ecstasy pentru tine și doar pentru tine, pentru statul român este același lucru cu a fura sau cu a evada sau cu a te folosi de prostituția infantilă.

Este consumul de droguri un pericol pentru copii și tineri? Evident că da.

Sunt copii sau tinerii care consumă droguri infractori egali cu hoții, cu escrocii sau cu cei care se folosesc de prostituția infantilă? Fără îndoială că nu.

Cei care sunteți împotriva dezincriminării deținerii de droguri, întrebați-vă dacă tinerii și copii care consumă droguri sunt infractori egali cu hoții și cu escrocii.

Dar, mai ales, întrebați-vă dacă trebuie să meargă la pușcărie.

Dezincriminarea deținerii (să ai la tine) pentru consumul propriu (pentru tine și doar pentru tine) nu înseamnă legalizare.

Legalizare înseamnă să ai voie din punct de vedere legal penal să distribui și să vinzi.

Dezincriminarea înseamnă să nu fii infractor pentru că ai deținut (ai avut la tine) pentru consumul propriu (pentru tine și doar pentru tine).

Dezincriminarea înseamnă să nu mergi la pușcărie pentru că ai deținut (ai avut la tine) pentru consumul propriu (pentru tine și doar pentru tine).

Dezincriminarea deținerii de droguri pentru consum propriu nu este o negare a riscurilor asociate consumului.

Dezincriminarea este, în schimb, o recunoaștere a faptului că:
- dreptul penal trebuie să sancționeze faptele cu adevărat periculoase, nu alegeri personale;
- compasiunea, libertatea individuală și eficiența socială sunt valori superioare represiunii oarbe;
- statul are responsabilitatea de a proteja cetățenii, nu de a-i pedepsi când sunt vulnerabili.

15/04/2025

Importanța due diligence-ului în achizițiile imobiliare

În domeniul imobiliar, „due diligence”-ul reprezintă o etapă esențială și adesea decisivă în procesul de achiziție. Practic, vorbim despre o verificare amănunțită a tuturor aspectelor juridice, tehnice, urbanistice și fiscale ale imobilului. Scopul? Identificarea oricăror riscuri sau probleme care ar putea afecta valabilitatea tranzacției sau dreptul de proprietate.

De ce este crucial?
Pentru că, în lipsa unei analize riguroase, cumpărătorul riscă să preia un imobil cu sarcini ascunse, litigii în curs, neconformități urbanistice sau chiar lipsa dreptului de dispoziție din partea vânzătorului.

Câteva exemple frecvente:
- Litigii nedeclarate: Un proces de partaj sau revendicare poate bloca tranzacția sau afecta proprietatea dobândită.
- Construcții neautorizate: Lipsa autorizației de construire sau a recepției finale atrage riscuri administrative și chiar obligația de demolare.
- Sarcini reale și servituți: Acestea pot limita semnificativ folosirea sau valorificarea imobilului.
- Datorii fiscale: Ipotecile legale sau executările silite pot duce la pierderea bunului.

Cum se gestionează aceste riscuri?
Prin implicarea unui avocat specializat în drept imobiliar încă din faza precontractuală. Acesta va analiza documentația, va solicita clarificări relevante și va propune mecanisme contractuale de protecție. În unele situații, se impune restructurarea tranzacției sau chiar renunțarea la achiziție.

În concluzie, due diligence-ul este o investiție necesară pentru protejarea intereselor cumpărătorului și asigurarea unei tranzacții sigure.

05/02/2025

Potrivit Codului Civil „proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce”. Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Interpretând cele de mai sus, rezultă că proprietarul unui teren are dreptul de a construi pe acesta o locuință pentru el și familia lui.

Fără a avea pretenția de a intra în cele mai profunde și specifice chestiuni tehnice și juridice cu privire la construirea unei case de locuit, doresc să pun în discuție, cel puțin de principiu, dacă dreptul de proprietate poate fi exercitat ca atare sau este excesiv de limitat de către stat.

Să luăm ca studiu de caz dobândirea unui teren în zona rurală, aflat în intravilanul comunei, dar într-o zonă care nu este reglementată tehnic și juridic din punct de vedere urbanistic. Pentru a construi este necesară obținerea unei autorizații de construire.

În lipsa reglementărilor urbanistice, pentru obținerea autorizației de construire este obligatorie realizarea unui Plan urbanistic zonal, numit generic P.U.Z.. Este îndeobște cunoscut costul prohibitiv al realizării unui P.U.Z., însă mai relevant este calvarul birocratic pentru realizarea și avizarea acestuia, ca să nu mai vorbim de durată. Astfel, construirea unei locuințe, chiar și în mediul rural devine un atribut al celor mai înstăriți dintre cetățenii tării.

Mai este dreptul de proprietate asupra terenului un drept al titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu? Este posibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra unui teren determinată de avere?

O soluție ar fi aceea a dreptului de a construi fără autorizație de construire o casă de locuit de dimensiuni reduse, desigur în unele limite tehnice (suprafață, regim de înălțime etc.). Astfel, spre exemplu, unitatea administrativ teritorială ar putea să realizeze 2, 3 sau 4 proiecte tehnice general valabile puse la dispoziția publicului, pe care să fii obligat să le respecți.

În acest caz, doar dacă se dorește edificarea unor construcții în alții parametrii să fie obligatorie obținerea autorizației de construire.
De asemenea, dacă se dorește vânzarea construcției, în cazul celor edificate prin modalitatea expusă mai sus, să fie obligatorie realizarea ulterioară a unei expertize tehnice care să aibă ca scop demonstrarea siguranței structurale a construcției, modalitatea de acces, existența utilităților etc.

În opinia autorului, cel puțin în mediul rural, soluții tehnice și juridice de asemenea factură a fi oportune, și o relaxare în mediul rural a condițiilor tehnice și juridice pentru construirea caselor de locuit ar conduce la dezvoltarea unor zone rurale depopulate.

03/02/2025

Dreptul la învățătură

Statul român s-a obligat prin articolul 32 din Constituția României să confere cetățenilor dreptul fundamental la învățătură garantând pentru toți cetățenii că „dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal şi prin cel profesional, prin învățământul superior, precum şi prin alte forme de instrucție şi de perfecționare”.

Tot prin Constituția României statul Român garantează că „învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”.

Prin articolul 1 din Legea nr. 198/2023 statul român s-a obligat ca învățământul preuniversitar să reprezinte prioritate națională.

De asemenea, prin același articol 1 din Legea nr. 198/2023 statul român s-a obligat să asigure condițiile și cadrul necesar „pentru atingerea potențialului de dezvoltare al fiecărui beneficiar primar al educației, atât din punct de vedere cognitiv, socioemoțional, profesional, civic, cât și în domeniul antreprenoriatului, astfel încât acesta să participe activ și creativ la dezvoltarea societății, având sentimentul apartenenței naționale și europene”.

Nu în ultimul rând statul român se obligă ca idealul educațional al școlii românești să constea în „dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”.

Deși asumarea unei obligații implică și garantarea calității executării acesteia, nefiind necesară formularea expresă a acesteia, statul român a mers mai în profunzime și prin articolul 3 din Legea nr. 198/2023 a reglementat principiul calității potrivit căruia „activitățile de învățământ se raportează la standarde de calitate și la bune practici naționale, europene și internaționale”.

Interpretând cele de mai sus statul român s-a obligat ca printr-un învățământ de calitate să ofere toate instrumentele pentru formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală.

Cu alte cuvinte, statul român garantează că sistemul național de învățământ va oferi instrumentele prin care cetățenii săi să fie capabili să se adapteze viitorului și, de ce nu, să creeze un viitor mai bun.

Ba mai mult, statul român garantează că va oferi instrumente pentru dobândirea aptitudinilor antreprenoriale.

În condițiile în care însăși programa școlară nu poate fi concepută pentru o perioadă în care să se adreseze cel puțin unei generați de elevi, reușește statul român să formeze în personalitatea viitorilor adulți gândire strategică?

În condițiile în care majoritatea profesorilor predau lecții bazându-se pe materiale aride și rigide, reușește statul român să formeze în personalitatea viitorilor adulți ascultarea activă?

În condițiile în care învățământul românesc nu reușește să formeze aptitudinea de a înțelege sensul unui text, ideile principale ale unui text, reușește statul român să formeze în personalitatea viitorilor adulți capacități de comunicare?

În condițiile în care, în ultimii 35 de ani, învățământul românesc nici măcar nu a încercat implementarea unor metode pedagogice prin care elevii să conlucreze în scopul obținerii unui rezultat literar, artistic sau științific, reușește statul român să formeze în personalitatea viitorilor adulți aptitudini de colaborare?

Respectă statul român contractul fundamental cu cetățenii săi, prin care a promis că le va oferi învățământ de calitate?

04/11/2024

Potrivit art. 2 alin. (1) din Constituția României „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfășurarea referendumului „În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.”

Din cuprinsul prevederilor de mai sus rezultă că noi, cetățenii, putem să influențăm direcția politică, economică și socială nu doar odată la 4 ani.

Așa cm reiese de mai sus, opinia obligatorie a noastră, a cetățenilor, poate fi exprimată și prin referendum.

Dacă cu referendumul național suntem mai familiarizați, fiind chemați de mai multe ori în ultimele trei decenii să ne pronunțăm prin referendumuri naționale, în ceea ce privește referendumul local această procedură este dacă nu necunoscută cu siguranță mult mai puțin cunoscută.

Însă, trebuie să știm ca potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 „Problemele de interes deosebit din unitățile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condițiile prezentei legi, aprobării locuitorilor, prin referendum local.”

Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 „Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau județene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a președintelui consiliului județean sau a unei treimi din numărul consilierilor locali, respectiv al consilierilor județeni.”

Așadar, cetățenii unei unități administrativ teritoriale (comună, oraș sau județ) pot cere consilierilor pe care i-au ales să demareze procedura referendumului local pentru efectuarea sau interzicerea unor lucrări publice, pentru adoptarea sau interzicerea adoptării unor reguli sau regulamente locale, pentru adoptarea sau interzicerea adoptării unor prevederi urbanistice etc.

De asemenea, împotriva afirmației „doar la alegerile viitoare putem schimba” se impun prevederile art. 144 alin. (1) din Codul administrativ potrivit cărora „Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condițiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în Registrul electoral cu domiciliul sau reședința în unitatea administrativ- teritorială.”

Ba mai mult, potrivit art. 162 din Codul administrativ „(1) Mandatul primarului încetează ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect demiterea acestuia, conform procedurii prevăzute la art. 144 şi 145, care se aplică în mod corespunzător. (2) Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei, orașului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivității locale sau a neexercitării atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului. (3) Cererea cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul nașterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărții de identitate şi semnătură olografă ale cetățenilor care au solicitat organizarea referendumului. (4) Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puțin 25% dintre locuitorii cu drept de vot înscriși în Registrul electoral cu domiciliul sau reședința în unitatea administrativ-teritorială. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localitățile componente ale comunei, orașului sau municipiului.”

Astfel, atunci când consideră că intereselor lor nu mai sunt reprezentate, cetățenii unei comune sau ai unui oraș pot supune la vot prin referendum dizolvarea consiliului local sau încetarea mandatului primarului.

În concluzie, când auziți primarul, președintele consiliului județean sau consilierii că spun „nu avem ce face”, să știți că există la îndemâna lor și implicit la îndemâna cetățenilor acest instrument legal, ba chiar constituțional, al referendumului local.

29/08/2024